Ultimul plan pentru salvarea noastră

Doi ani de politici anti-criză, re­u­­niuni publice sau în spatele ușilor închise și o inflație de planuri de salvare au adus Europa în chiar situa­ți­a pe care toată lumea ar fi vrut să o evite.

Liderii politici își pierd sus­ți­ne­­­rea electorală pe care, ironic, în­cer­­cau să o mențină adoptînd ju­mă­tă­ți de măsuri, Grecia se află mai aproa­pe de faliment ca niciodată în vreme ce economia europeană se îndreaptă spre recesiune, băncile au iarăși ne­vo­ie de fonduri publice, iar cetățenii tră­iesc mai prost și strigă asta în stradă.

Summitul UE din 23 octombrie și reuniunea G20 de la începutul lui noiembrie ar trebui să pună capăt in­certitudinii și să aducă la lumină pla­nul de salvare promis recent de cancelarul german Angela Merkel și pre­ședintele francez Nicolas Sarko­zy. Economiștii au enumerat în avans di­recțiile spre care soluția franco-ger­mană trebuie să se îndrepte. Este vorba despre stoparea riscului de con­tagiune, prin protejarea țărilor care nu au voie să cadă, adică Spania și Italia, despre recapitalizarea băn­ci­lor cu sume pe care cei mai mulți dintre noi nu le-au rostit vreodată și despre adoptarea unui nou plan de salvare a Greciei, care presupune și ștergerea parțială a datoriilor. Simbolul crizei datoriilor publice, Grecia a devenit acum și simbolul eșecului liderilor eu­ropeni: austeritatea i-a gîtuit creș­te­rea economică și începe să îi stri­veas­că pe cetățeni, în vreme ce de­fi­citul bugetar a rămas cu mult peste li­mitele dorite.

Ar fi imprudent ca, în vreme ce pregătesc pentru a doua oară salva­rea băncilor, liderii europeni să ig­no­re cererile simplilor cetățeni. Vio­len­țele de sîmbătă de la Roma și mar­șurile zecilor de mii de europeni nu pot fi clasificate, facil, drept ac­țiuni ale unor tineri stîngiști dezo­rien­tați. Oamenii sînt nemulțumiți deoa­re­ce trebuie să plătească prețul pentru eșecul unui sistem financiar pe care nu îl controlează, pentru că primesc îndemnuri la muncă și discursuri des­pre sfîrșitul statului social din par­tea politicienilor corupți care au cheltuit aiurea banul public.

Importantă nu este doar im­pu­ne­rea taxei Tobin și reglementarea mai strictă a sistemului financiar, propu­neri ale Germaniei respinse deo­cam­­dată de alți parteneri europeni, ci și res­ponsabilizarea politicienilor care își iubesc mai degrabă clienții politici decît alegătorii cu care au semnat con­­tractul social. Zidul ridicat între eli­te­le economice și politice și restul so­cie­tății trebuie dat jos cărămidă cu că­rămidă, pentru a nu fi doborît violent.

Adrian COCHINO