Melodie cu parfum de plictis

„Era o muzică presată curgînd jos, pe lîngă glezne” și oamenii se înecau cu ea. Unii mai cu bere, mai cu vin, dar majoritatea celor care au fost joi seară în Mojo s-au pliat pe în­vă­ță­min­tele scrise pe pereți. Contrabasul mîn­­gîiat de tipul cu șapcă a făcut în­ce­pu­tul să fie viu. Toate vocile guturale, tă­ioase sau neconvingătoare care au vi­brat în urechi au prins culoare print­re corzile masivului instrument. Și chiar da­că „Someone like you” a lui Adele nu sună la fel de bine cîntată de un bă­iat, totuși Bogdan a fost un norocos – pu­bli­cului i-au plăcut ritmul impus de el, schim­­bările de ton și privirile sale in­sis­tente către freturile chitării pentru a se asigura că nu greșește vreun acord. Dacă Chris Martin l-ar fi auzit mai a­­poi cîntînd cu atîta vervă „We live in a beautiful world”, sigur s-ar fi întrebat de unde are atîta putere în voce un bă­iat așa mărunțel. S-ar mai fi mirat și de cît de bine sună piesa pe tempouri mai ra­pide, dar asta se datora mai mult fa­p­tului că Bogdan trebuia să plece și se gră­bea.

Ceasuri somnoroase

„Cîntăreții” au venit cu versurile în­vățate, unii se mai uită pe pereți de par­că ar sta scrise acolo, unde sînt pic­tate piane și chitări negre. Băiatul cu chelie prematură care acorda chitara cînd noi am intrat încearcă o piesă, dar după impresia lăsată de Bogdan, nu re­ușește să scoată decît două-trei a­pla­uze pe care chiar el le refuză cu un gest de le­hamite. Pe la urechile noastre bat acum melodii lente, ciupiturile chi­ta­re­lor abia se mai aud, iar contrabasul a adormit. Cam de două ore registrul me­lancolic e același și dacă mai pun și „Whi­skey Lullaby”, jur că mă înec într-un pahar de alcool precum musca în lapte.

„Era o indiferență vastă de care îmi rezemam inima”, citesc pe același pe­rete și încep să caut și eu un loc de ca­re să îmi rezem nu inima, ci umărul, pen­tru a sta mai confortabil. La cum de­curge noaptea, mă aștept să fie una mie­roasă, potrivită pentru cei care au venit aici să stea cu ochii închiși, să se pupe. Puțini, de altfel, căci majoritatea sînt veniți în grupuri numeroase pre­gă­tite să își susțină favoriții.

Noroc de băiatul subțirel, cu breton generos care îi acoperă ochii pe ju­mă­ta­te și tricou cu un mesaj care nu poa­te fi reprodus în cuvinte ortodoxe. Se des­prinde din grupul numeros din fața sce­nei unde a stat pînă acum cuminte a­cordîndu-și chitara și urcă cu pași ti­mizi. „Feel good” a celor de la Go­rri­laz nu se dezice și cîțiva băieți ridică be­ri­le în aer, ciocnind sticlele în timp ce dau monoton din cap pe ritmul leneș al piesei. Printre ei, un proscris cu burta pro­eminentă acoperită de un tricou portocaliu bolborosește într-o limbă ne­cunoscută versurile care se citesc atît de bine pe buzele celorlalți. Ce bine că nu și-a luat chitara cu el.

Cristina BABII