Sindromul „20 de ani”

Astăzi, în România, toți jurna­liș­tii fac presă de fix 20 de ani. Vor­besc rar și apăsat despre vechimea lor în breaslă și fac predicții sumbre. Sînt obosiți și resemnați. Sînt cîini bătrîni. Despre unii dintre formatorii noștri de opinie, umblă vorba că ar fi unși cu toate alifiile.

În urmă cu doi ani, în timpul cam­paniei electorale, cam aceiași jurnaliști spuneau că fac presă de 18 ani. Nu o dată au monopolizat spa­ți­i­le dedicate dezbaterilor politice pen­tru a se tîngui la căpătîiul presei autohtone. Tot în perioada aceea, chiar în studioul Realitatea TV, se producea o confesiune șoc: gazda emi­siunii recunoștea că nici nu mai știe cum e să fii reporter. După acel val de dezvăluiri din culisele și su­fle­tele unor jurnaliști de calibru, puteam să jur că mulți dintre depresivii care își admiteau limitele își vor da demisia și se vor retrage din presă. Dar nu, au continuat să facă ceea ce știau să facă mai bine. Și-au certat și ofensat invitații în același ritm, au fost obraznici și nu au roșit nici măcar o dată, ori de cîte ori făceau parti-pris-uri fățișe. Ei nu­mesc asta verticalitate. Ste­no­gra­me­le serviciilor îi contrazic. Ei spun că sînt incomozi. Audiențele, din nou, îi contrazic. Ei spun că sînt independenți. Elan, Sebi și „Grăsuțul” rîn­jesc sardonic.

Scindarea Realitatea TV nu es­te dramatică. Personajele și scenariul sînt de-a dreptul slăbuțe. Și-au rotit fi­guranții (n.a.: angajații) între două telefoane și două platouri, dar au ui­tat un lucru esențial. Momentul premierei coincide și cu cele mai slabe audiențe din ultimii doi ani. Or, ce face spectatorul de film dacă intriga nu-l ține lipit de scaun? Părăsește sa­la. Poate iese la o bere sau se duce să doarmă. Filmul este oricum o mize­ri­e.

Dacă ar trebui să ne gîndim cu îngrijorare la cineva zilele astea, ar fi tocmai echipele din spatele ecra­nu­lui. Oamenii aceia invizibili, teh­ni­­cienii și tinerii reporteri plătiți cu dispreț, figurile acelea șterse care mai apăreau în cadru pe vremea cînd se putea vedea news-room-ul. Acei oameni nu-și merită soarta. Aveau nevoie de o slujbă și de spe­ranța că într-o zi vor apuca să facă și presă și televiziune. Poate că unii s-au aranjat între timp, dar cei mai mulți nu. Ei sînt acum deprimați și confuzi.

Cît despre liga cîinilor bătrîni și supraviețuitori, să le fie de bine! Cu­leg ce au semănat. Nici măcar istoria jurnalismului, așa știrbă și in­com­­pletă cum e, nu-i va păstra în memorie. Poate doar la studii de caz despre patologia presei românești. Pentru mine, cetățean și consumator de media, sînt doar niște indivizi ca­re au crezut că se pot pensiona după doar 20 de ani de muncă. Din cîte știu eu, un om mediu și decent trebuie să muncească cel puțin 40 de ani pînă să culeagă roadele. Timp în care se dezvoltă și se maturizează. Păcat că s-au pensionat anticipat și se iau atît de în serios. Niște puberi!

Ionuț CODREANU este coordonator de programe la Agenția de Monitorizare a Presei Active