Andreea Marin: Nu sîntem Dumnezei, dar stă în puterea noastră din cînd în cînd să facem minuni pe Pămînt

Acum cîțiva ani țineam televizorul în fiecare sîmbătă seara pe TVR1 și nu mutam pînă ce ultima surpriză nu aducea o lacrimă în colțul ochiului. Ne bucuram și noi alături de cei cărora le veneau mamele sau copiii din străinătate și am fi inventat un unchi plecat de zece ani în Italia numai să avem ocazia să vină Zîna și să ne spună: „Privește către poarta surprizelor”. Dar noi eram prea bucuroși că ea, Andreea Marin, ne zîmbea ștrengărește din spatele ecranului încît să punem la cale astfel de planuri. Ne întrebam dacă pofta ei de viață este reală sau e doar efectul televizorului. Dar nu, Andreea nu zîmbește doar dacă are camera de luat vederi în față. A făcut din optimism o stare și din generozitate un mod de viață. Își încarcă doza de fericire din binele pe care îl face celor din jur. De asta zîmbește mereu.

OPINIA VECHE: Ce dorință ți-ai pus în gînd atunci cînd ai suflat în ce­le 19 lumînări de pe tort?

ANDREEA MARIN: Nu îmi amin­tesc, la vremea aceea dorința mea cea mai mare era să mă definesc drept un om care stă pe picioarele sale, nu voiam să mai depind de ajutorul de acasă. Voiam să am un drum drept în viață și eram foarte hotărîtă să fac asta învățînd, documentîndu-mă, nu aștep­tînd să-mi pice de undeva, din cer, lu­crurile gata rezolvate. Ceea ce am și făcut. Și cred că există și un pic de no­roc, sau ajutor de la Dumnezeu, fie­ca­re îi spune cum vrea, în momentul în care tu faci primul pas și te ajuți singur. Așa a venit în anul I de facultate această oportunitate printr-un con­curs la TVR Iași. Trebuie să re­cu­nosc că am luat-o în glumă la început și tocmai de aceea probabil că am avut o naturalețe care m-a ajutat. Nu aveam nimic de pierdut, așa vedeam eu lucrurile atunci. Nu visasem să fac televiziune, deci nu era ceva de care să mă țin încrîncenată și tocmai pentru că am fost detașată am reușit să încep cu dreptul. Ca reporter, la început, țin minte că făceam sondaje pentru știri pe stradă, în ploaie, în ninsoare. Am luat-o de la primul pas și asta contea­ză foarte mult pentru că nu am sărit pes­te etape. Am ars din ele la un mo­ment dat, parcurgîndu-le mai repede și asta pentru că am făcut cu pasiune ceea ce am făcut în televiziune și pentru că am fost probabil un ucenic des­tul de serios, luat în seamă de către cei care mi-au fost dascăli la TVR Iași. Oameni care te învățau tot ceea ce știau fără să își pună problema în mod individualist așa cum se întîmplă în ziua de astăzi. Cam nimeni nu te în­va­ță ceva fără vreun interes, ori eu nu am întîlnit asta acolo. A fost o mare șansă pentru mine. Și apoi și la Bucu­rești, cînd m-am mutat peste cîțiva ani, am avut șansa de a avea cîțiva oameni buni în jurul meu care să îmi întindă o mînă și să mă lase, printre picături, să merg și la cursuri. Asta pen­tru că făceam și facultatea în ace­lași timp. Nu era ușor. Eu eram deja la București și făceam facultatea la Iași. Trebuia din cînd în cînd să îmi iau liber. Îmi amintesc că prezentam știri­le seara, mă urcam la ora 11 noaptea în tren, ajungeam dimineața la 6 și la 7 eram la facultate. A fost o nebunie! Nici nu știu azi dacă aș mai fi în stare de așa ceva. Dar, uite, toate întîm­plă­ri­le astea sînt pași pe care i-am făcut pen­tru a deveni ce am devenit astăzi.

O.V.: Dar nu te-ai gîndit niciodată să renunți la facultate?

A.M.: Ba da! De multe ori! Dar am avut norocul să am un tată perse­ve­rent care să îmi spună destul de clar, cu argumente pe care le-am înțeles: „Chiar dacă te-ai hotărît ca drumul tău să nu mai fie informatica – mai ales că făcusem matematică-fizică înainte, cu rezultate foarte bune, deci era pur și simplu păcat – e foarte bine, ca om, în viață, să termini ce ai început cu se­riozitate”. Și am terminat informatica cu media 9 și ceva. Nu a fost ușoară toată această tevatură, toate drumurile dintre București și Iași dublau efortul, dar a meritat. Pentru că mai tîrziu, cînd cineva se uită în CV-ul tău, știe să te judece așa cum ești: drept un om care nu alege calea cea ușoară, chiar dacă e greu la un moment dat, ci o alege pe cea corectă pînă la urmă.

O.V.: La ce îți folosesc cuvintele?

A.M.: Culmea e că m-am gîndit că toată viața voi lucra cu cifre, calcu­le, algoritmi și am ajuns să lucrez cu cuvinte. Combinîndu-le cu imagini, idei, toate se constituie în mesaje ca­re, ajunse la mase largi de oameni, pot schim­ba mentalități, pot produce o schim­­bare în sufletul oamenilor și pa­sul următor să fie acțiunea. Să ac­țio­ne­ze pentru că simt că e just să facă așa, că stă în mîna lor posibila schimbare. La asta îmi folosesc mie cuvintele. Dar nu puse anapoda, nu constitu­i­te într-o manipulare, ci rupte din su­fle­tul meu și trimise către sufletele al­to­ra.

O.V.: „Cea mai bună parte a vie­­ții constă în măruntele, anoni­me­le și uitatele acte de bunătate”, de William Wordworth – acesta este citatul tău preferat. Constituie într-adevăr aces­te acte de bunătate cea mai frumoasă parte din viața ta?

A.M.: Poate că alții ar considera că nu. Pentru mine, da. Mi-am găsit menirea. Mi-am găsit vocația în mo­mentul în care am văzut că anumite fapte inițiate de mine și continuate îm­preună cu alții sau inițiate și duse pînă la bun sfîrșit de mine, schimbă tristețea în zîmbet pe chipurile oamenilor. Schimbă soarta unor oameni. Ches­tiuni serioase, nu glume. Și asta mi-a arătat că nu sîntem Dumnezei, nu putem rezolva totul ca oameni, dar stă în puterea noastră din cînd în cînd să facem minuni pe Pămînt și am sim­țit că pot schimba ceva în lumea în care trăiesc. Măcar în comunitatea în care sînt eu.

Nu aș putea să trec pe lîngă ceva care mă revoltă și să mă fac că nu văd

O.V.: Care este vîrful Kiliman­ja­ro din viața ta reală?

A.M.: Nașterea fetiței mele. Nu există nici o realizare mai mare decît asta. Sigur, poate vei spune că sînt atî­tea mame pe pămînt și nu se mai gîn­desc toată ziua la asta, dar pentru mi­ne e cea mai mare realizare. Nu trebu­ie să judece toată lumea ca mine și poa­te că e așa și pentru că e o în­tîm­pla­re unicat din viața mea, mi-am do­rit-o foarte mult. Nu am avut ușor co­pilul ăsta și atunci poate că lucrurile sînt amplificate în sufletul meu.

O.V.: Ai avut rolul secundar în „A beautiful life”. Ai păstra același titlu și pentru filmul în care joci în realitate? A.M.: În viața mea aș spune că lu­crurile nu sînt neapărat frumoase în­tot­deauna, sînt tare muncite. Sînt uneori, cu sau fără voia mea, deschizător de drumuri pentru că uneori nici nu am știut că altcineva, înaintea mea, n-a mai făcut nu știu ce treabă. Și m-am lovit cu capul de zid, dar am hotărît să o duc pînă la capăt, dacă tot am în­ce­put-o. M-am lovit de idei preconcepute, oameni pe care nu îi mișcam, păreri neclintite, munți care păreau de neclintit, dar am învățat că nu există „nu se poate”, ci există „nu vreau su­ficient de mult”!

O.V.: Ce altă identitate ți-ai asu­ma dacă ai putea?

A.M.: Mi-ar fi plăcut să fiu Audrey Hepburn pentru că e un mo­del pentru mine. Reprezintă natura­le­țe, finețe, o altă lume în care a trăit, deși nu a dus-o ușor, nu a avut un destin simplu de înfruntat. Mi-aș fi dorit să pot schimba mai mult. Mai mult decît am făcut-o deja. Visele mele sînt mai mari decît ceea ce am astăzi, firește.

O.V.: Dacă tot vorbeam despre puterea de a schimba ceva, ai înce­put cu „Surprize, Surprize”. Apoi UNICEF, Școala mamelor. A de­ve­nit pentru ti­ne un drog nevoia de a-ți ajuta aproa­pele?

A.M.: Cred că da. Uite, nimeni nu mi-a mai pus întrebarea în felul ăsta. Cred că a devenit și un fel de drog. Cred că dacă m-aș opri din a pune vise îndrăznețe în practică, n-aș mai fi eu. E cea mai bună definiție. Și cine se gîndește că este doar un tip de acțiune altruistă, greșește. Pentru că eu iau foar­te mult înapoi din ceea ce dau. De pil­dă, mă încarcă energia pozitivă a oa­me­­nilor care ajung să o trăiască pentru că și cu aportul meu au transformat-o din energie negativă. Și ceva din ceea ce cîștigă ei se întoarce la mine. Po­veștile lor de viață trec și prin sîngele și corpul meu, mă devorează uneori. Visez prin ei ca și cum aș fi în pielea lor. Iar în momentul în care reușesc să rezolv ceva, mi se pare incredibil că mi-a stat în putere și mie să fac ceva mai mult decît mi-aș fi închipuit pînă atunci. Deci, în primul rînd, e un drog și în al doilea rînd, nu e o modalitate altruistă de a trăi pentru că am multe de cîștigat din astfel de experiențe și nu m-aș putea opri. E și o chestiune de educație, de felul în care am fost în­vă­țată încă din primii șapte ani de acasă, cum se numesc ei. Să văd lumea prin filtrele pe care ai mei le-au creat și mi le-au imprimat, toate lucrurile astea contează foarte tare și nu aș mai putea să văd în mod cu totul egoist. Nu aș pu­tea să trec pe lîngă ceva care mă re­voltă și să mă fac că nu văd. Nu pot, pur și simplu. Cît pot, dar vreau să fac ceva.

Nu sînt tipul de om total altruist

O.V.: Rose Tremain spunea în „Drumul spre casă” următorul lu­cru: „Chiar și o țigară neaprinsă es­te un camarad”. Țigara pe care tu ai avut-o lîngă tine de-a lungul timpului cum se numește?

A.M.: Eu nu fumez și nu aș prea putea să fac paralela destul de bine, interpretarea mea este clar deficitară. Am înțeles însă de curînd un lucru foarte important și mi-a fost foarte greu să mi-l asum și să îl integrez în ceea ce sînt eu: faptul că oricît de mult ne-am dori să dăruim dragoste, dar și să o primim înapoi – pentru că nu sînt tipul de om total altruist, nu pot să spun că îmi doresc doar să dă­ruiesc fără să primesc nimic înapoi. Tîn­­jesc să și primesc dragoste – ne naștem și murim singuri. Nu este o frază pe care să o fi inventat eu, dar înțelesul a ajuns la mine abia acum. Asta am descoperit-o cumva de cu­rînd prin niște întîmplări triste ale unor oameni apropiați mie. Cred că e un tip de energie negativă în prezent în lu­mea în care trăim și se întîmplă multe lucruri dureroase, accidente, boli neaș­teptate pentru oameni tineri care nu dădeau semne, certuri între prieteni ca­re se respectă și se iubesc de zeci de ani și deodată rup prietenia. Am price­put că există un rost al nostru, nu sîntem degeaba pe Pămînt. Rostul es­te de a lăsa ceva în urmă, dar trebuie să îți asumi faptul că pînă și copiii pe care îi iubești atît de mult, sînt rupți din tine și te iubesc poate mai mult decît oricine și îi iubești la fel de mult, pînă la urmă își vor urma drumul lor. Vor avea propria familie, vor avea mai puțină nevoie de tine și atunci trebuie să fii cineva pentru tine însuți. Trebuie să ai propriile plăceri, propriile cărți care să te însoțească, propriile vise, nu trebuie să te mai definești prin ochii celorlalți, ci să ai o părere a ta despre tine și atunci cînd te uiți în oglindă, să știi ce vrei să vezi în oglindă și să faci ceva în privința asta. E greu să înțelegi acest lucru cînd ești cumva crescută altfel, în ideea de unitate, cu toți cei dragi. Dar există mo­mente în viață cînd ești chiar singur în deciziile pe care le iei și trebuie să fii pregătit pentru asta. Deci nici măcar țigara aceea nu îți mai poate fi tovarăș atunci. Ești doar tu cu mintea ta, ex­perința pe care ai acumulat-o pînă atunci și capacitatea ta de a transforma ceva din trecut într-o sămînță pentru ceva din viitor.

O.V.: Într-unul din editorialele pen­tru „Business Woman Magazine” spuneai că nu e nevoie să țipi ca să fii auzit. Tu cum te-ai făcut auzită?

A.M.: Culmea, uneori țipînd! Din păcate! Atunci cînd era prea greu de schimbat ceva, a trebuit pînă la urmă și să bat cu pumnul în masă, cum se zice, ca să fiu auzită. Doar pentru în­ce­put, pentru a atrage atenția. Și lu­crurile te pot duce prin capacitatea ta de a insista, de a veni cu argumente pe care poate nu le ai, dar cu logica lucrurilor poți ajunge spre rezolvarea unei probleme ce pare la început de neelucidat. Și important este să tragi concluzii dintr-o experiență proprie și să o raportezi la ceilalți. Pentru că ceea ce ți se întîmplă ție azi, li se poate întîmpla și altor oameni din ju­rul tău, oricărui alt român. Și în mo­mentul în care ei nu reușesc să vadă treaba asta, izolează cazul tău și spun: „Doar ei i s-a întîmplat asta, ce mă in­teresează pe mine?”. Dar dacă îi faci să conștientizeze că oricînd sînt la în­demîna acelorași infractori sau acelorași oameni care le pot face același tip de rău, devine și problema lor. Atunci încep să o înțeleagă, să și-o asume, și să fie pregătiți pentru a acționa în ca­zul în care li se întîmplă și lor.

Sînt și părți negative ale realității pe care o trăiesc

O.V.: Cînd erai mică, te jucai cu păpușile?

A.M.: Da, da, sigur că da. Chiar aveam o păpușă preferată cum cred că fiecare copil are. Pe a mea o chema Răpănoasa. Era atît de zbîrlită, nu vo­iam să o dau niciodată din brațe pentru ca ai mei să o spele, ajunsesem să îi întorc părul pe deget, avea un păr cîrlionțat. Și dormeam cu ea atît de strîns, și la prînz, și noaptea, a ajuns suficient de ponosită încît ai mei să o numească Răpănoasa. Și așa i-a rămas numele, mi-o amintesc și acum.

O.V.: Împărțeai jucăriile cu Cris­tina sau le țineai pe ale tale doar pentru tine?

A.M.: Nu, nu. Am fost surori în adevăratul sens al cuvîntului și sîntem și astăzi. Am locuit împreună pînă îna­­in­te ca eu să mă căsătoresc. Și s-a în­tîmplat să ne căsătorim cam în aceleași perioade și să rămînem însărcinate în același an. Am avut norocul ăs­ta de a fi unite poate și din pricina dispariției premature a mamei care n-a mai fost lîngă noi din mo­mentul în care a împlinit chiar vîrsta mea de astăzi.

O.V.: Ai jucat rolul păpușarului în multe dintre proiectele tale. Nu ai simțit niciodată că ești pe punctul de a scăpa frînghiile păpușilor?

A.M.: Eu nu am văzut lucrurile așa. Nu m-am văzut în rolul unui pă­pușar. Poate că așa se vede din afară, în ideea că am fost un bun organizator de echipe și atunci știam să pun fieca­re om la locul său pentru ca împreună să facă o treabă bună. Dar eu nu am văzut astfel lucrurile. Este ceva ma­lefic și nu mă văd în poziția asta.

O.V.: Ai cunoscut o doctoriță în Mongolia care spunea că neamul ei își mută casele în funcție de turmele de oi și hergeliile de cai. Tu după ce te-ai ghidat în drumul pe care l-ai ales?

A.M.: Eu am avut un scop, fără să știu cît de departe mă va duce. Scopul meu a fost să fiu în fiecare clipă atît de bună cît îmi stă în putere să fiu. Și să fac lucrurile astfel încît să fiu mul­țumită de mine. A pune o cărămidă azi și una mîine, apoi în fiecare zi cîte una deasupra, în mod corect unele pes­te altele, pe termen lung construc­ția asta nu are cum să nu fie una so­li­dă. Așa am văzut eu lucrurile. Nu mi-am propus azi ca peste cinci, zece ani, să fiu nu știu unde. Nici nu am putut visa că lucrurile vor evolua într-un sens sau altul. Adică, pur și simplu realitatea mi-a depășit așteptările. Uneori în bi­ne, alteori în rău. Sînt și părți negative ale realității pe care o trăiesc și pe care nu le-am prevăzut la pachet cu cele po­­­zitive. Însă cert este că așa am gîn­dit, dacă în fiecare zi fac cît de bine pot ceea ce depinde de mine, nu am cum să nu duc lucrurile într-o direcție pozitivă.

Teama de ridic­ol m-a făcut să tac mai degrabă decît să vorbesc

O.V.: Ai ajuns vreodată într-un stadiu în care să spui că anumite lucruri îți prisosesc?

A.M.: Da, sigur că da. Chiar acum mă gîndesc la asta. Poate că această perioadă pe care o numin generic „criză” ar trebui să ne facă pe toți să reevaluăm ce este important și ceea ce nu. Snobismul este ceva ce mă calcă pe nervi și nu mă pot adapta. Mă în­căpățînez uneori să fac tocmai invers decît cred snobii că ar fi normal să fac. Și să arăt că nu îmi pasă pentru că într-adevăr nu îmi pasă de părerea lor! Stau și mă gîndesc la poveștile pe care mi le spuneau bunicii mei din război și la stadiul în care se află omenirea în momentul acesta și văd aproape iminentă o situație conflictuală cînd toți oamenii parcă au înnebunit. Este o stare de stres, nervi și presiunea materială e atît de puternică încît mă întreb la ce ne-or folosi toate poveștile astea de ordin material cînd mîine putem oricum să nu le mai avem. Și poate nu numai din pricina unui conflict major, dar, spre exemplu, un cutremur e suficient să distrugă tot ce avem. Și atunci cred că ceea ce e important să reali­zăm este cine sîntem noi fără aceste lucruri. Dacă dezbrăcăm costumul pe care îl purtăm, dacă nu mai avem ma­șina pe care o conducem zi de zi. Și dacă vom fi nevoiți să o luăm de la capăt, în primul rînd, de ce sîntem în stare, ce putem facem cu mîinile noas­tre pentru a fi utili și cineva să ne vrea astfel încît să cîștigăm cît să su­praviețuim? Și în al doilea rînd, dacă rezistăm psihic. Ești cu adevărat puter­nic dacă într-un astfel de moment de cumpănă, reziști și treci peste prin for­ța minții tale, prin tăria ta.

O.V.: Tu ai reuși să faci față?

A.M.: Cred că da. Cred că pe ori­ce meridian aș găsi ceva de făcut și m-aș putea face utilă. Poate și pentru că am trecut de două ori prin momente de cum­pănă în viață cînd am luat-o de la capăt și asta mi-a arătat că astăzi poți fi pe un podium și mîine poți fi în genunchi lîngă el. Important es­te să poți să te ridici din genunchi și să mergi mai departe.

O.V.: Dan Boerescu spunea acum ceva timp: „Asta era Andreea Ma­rin pentru anumiți oameni, o icoană”. Cum este Andreea Marin acum?

A.M.: Eu nu mă văd astfel. Da, succesul în televiziune este o ches­ti­u­ne uneori relativă și e o poveste frumoa­să, dar poate însemna strălucire azi și o nouă față mîine. Nu m-am agățat ni­ciodată de micul ecran tocmai ca să nu am o cădere. Am ales cînd mi-am dorit să fac cu pasiune această muncă și am ales și momentul cînd să renunț. Așa că nu sufăr de grandomanie, nu m-am văzut vreodată mai mult decît sînt. Pentru unii oameni poți să fii o icoană, pentru alții poți să fii o persoană insuportabilă. Nu depind nici de o extremă, nici de cealaltă. Știu clar cine sînt. Sînt un om cu picioarele pe pămînt, mă autoevaluez periodic, nu îmi scapă de sub control identitatea proprie și nu am capul în nori. Ceea ce este sănătos, cel puțin.

O.V.: Ne feresc scrupulele de a cădea în ridicol?

A.M.: Nu întotdeauna. Însă dacă ai scrupule, nu poți face orice. Nu neapărat oamenii fără scrupule sînt și cei care pot să cadă în ridicol. Sînt unii malefici de-a dreptul și, dimpo­tri­vă, se așază de o parte a baricadei pe care o stăpînesc și acela e rolul pe care și l-au ales în viață. Ești ridicol cînd nu ești informat. Și cînd vorbești despre ceva la care nu te pricepi, cu care nu ai nici o legătură. Teama asta de ridicol m-a făcut să tac mai de­gra­bă decît să vorbesc despre ceva ce nu cunosc sau despre care nu am destulă documentare. Eu am urmat și școala veche de televiziune, am învățat ce în­seamnă a te documenta înainte de a deschide gura în fața unui reportofon sau a unui aparat și asta m-a făcut să fiu mai rezervată și să am multe de cîștigat.

Trebuie să fii și conștient că nu ești de neînlocuit

O.V.: Ce învățăminte dintre cele pe care le-ai cules de la mentorul tău, Valeriu Lazarov, ai transmite mai departe?

A.M.: „Nimeni nu e de neîn­lo­cu­it”. M-a adus cu picioarele pe pămînt, m-a revoltat la un moment dat treaba asta, îmi vorbea despre cineva din echipa noastră și îmi spunea că nu trebuie să mai gîndesc atît de mult cu sufletul, ci trebuie să fiu și pur rațională în anumite situații. Și, bineînțeles, orgoliul meu m-a făcut să îmi spun: „Deci în­seamnă că nici eu nu sînt de neîn­lo­cuit. Uită-te cum sîntem în viața asta, ca niște frunze în vînt”. Mă rog, am dramatizat la momentul acela, eram foarte tînără. Însă astăzi am ajuns să îi dau dreptate. Se mai spune și că sînt pline cimitirele de oameni valoroși. Nu i-aș minimaliza însă doar pentru că viața este și pentru ei limitată pe acest pămînt, contează ce lași în urmă. Dar pe de altă parte trebuie să fii și conștient că nu ești de neînlocuit și asta mai ales în momentele în care, de pildă, trebuie să te gîndești la sănă­ta­tea ta. Avem uneori impresia că nu ne putem rupe de ceea ce facem sub nici o formă pentru că s-ar întîmpla o ne­bu­nie la birou în lipsa noastră. Sau în familie. Nu, uneori trebuie să spui „Stop! Acum trebuie să merg să îmi verific starea de sănătate”. Pentru a fi o mamă bună, pentru a fi un stîlp în familia ta, pentru a fi un șef de echipă bun, trebuie să fii în primul rînd un om sănătos. Fără sănătate nu ai nimic. Și nici visele tale nu vor fi mai mult decît simple vise care nu pot fi reali­zate. Deci, ești de înlocuit dacă nu ai egoism și știi să îi înveți și pe alții ceva din ceea ce tu știi și să delegi sarcinile astfel încît, la nevoie, să aibă cineva capacitatea să preia din ceea ce tu ai ca responsabilitate.

O.V.: Spuneai că e important ce lași în urmă. Tu ce simți că lași celor care rămîn după tine?

A.M.: Niște vieți salvate, un copil pe care mi-l doresc cu bun-simț, bine educat, și care să facă bine mai de­par­te altora dacă ar lua pilda mamei sale și a bunicii sale – noi sîntem Violete din mamă în fiică. Apoi, niște amintiri de neuitat. Există oameni care au trecut prin viața mea și au lăsat amintiri de neuitat, dar există și oameni prin viața cărora am trecut și am lăsat ce­va, acolo, într-un colț de suflet. Și lu­crurile astea nu se șterg o viață. Nu e puțin lucru. Și cînd pui umărul la schimbarea unei legi care va afecta viețile unor generații la rînd, după ce tu nu vei mai fi, și asta contează. Mi s-a întîmplat și asta, adică sînt lucruri care rămîn după tine chiar și atunci cînd oamenii nu își mai amintesc nu­mele tău, sau nu își mai amintesc bine figura ta. Dar cineva a fost acolo ca să se întîmple lucrurile alea care fac mai bună viața lor în prezent. Și pentru mine acesta e un reper.

O.V.: Într-o discuție cu eul tău, ce i-ai reproșa?

A.M.: Prea mult sentimentalism, uneori; prea multă implicare pe partea sentimentală fără a exista un echilibru corect astfel încît de cealaltă parte a balanței să fie destulă rațiune. Mi-aș reproșa poate faptul că nu am știut să fac mai bine anumite demersuri, dar din toate e ceva de învățat. Și mi-aș reproșa și faptul că nu am fost destul de corectă față de propria sănătate, deși le spun altora să o facă. Dar învăț în fiecare zi cîte puțin.

***

O.V.: A ce îți miroase Cră­ciu­nul?

A.M.: A rășină, cozonac, plă­cin­te cu brînză proaspt scoase din cuptorul de pămînt, a bunici, a co­pilărie. Adulmec pur și simplu căl­dura umană. Cred că fiecare dintre noi scoate ce are mai bun în el de Crăciun, și ar trebui să nu o facem doar atunci. Dar e un moment frumos în care ne pare rău pentru ce nu am făcut destul de bine și măcar atunci poate reevaluăm ce avem de făcut pe viitor.

Cristina BABII