Cu chitara-n spate, spre capătul lumii
Povești fără timbru 7 noiembrie 2011 Niciun comentariu la Cu chitara-n spate, spre capătul lumii 2O bere pe-o terasă-n București, într-o zi cu cer albastru de septembrie și-o poveste despre-o abație din Tezé, în Franța, pot convinge mai mult decît orice legendă cu haiduci lipsiți de reguli. Cel puțin așa a fost pentru Bogdan, în ochii căruia se vede și-acum sclipirea pe care-o avea în urmă cu mai bine de doi ani, cînd a decis să meargă-n Europa cu autostopul. Prietenul său, Cătălin, pornise altă dată să vadă lumea și povestea a făcut să se nască-n el „dorința și nevoia de-a pleca”, așa încît au pus la cale o drumeție. Peste fix opt zile, se aflau în fața vamei din Nădlac, cu un milion de lei adunați. Împreună.
„Mi-am împachetat haine, mi-am învelit chitara-n celofan – n-aveam husă și ploua afară – și-am stabilit să ne-ntîlnim la o stație de metrou la ieșirea din București spre autostradă, Păcii se cheamă, iar a doua zi aveam în față Ungaria”, îmi povestește rîzînd Bogdan. Cînd a văzut cum arătau, vameșul a-nceput să rîdă zgomotos. I-a lăsat să treacă granița convins nu numai că nu o s-ajungă în Copenhaga, unde-și propuseseră, dar și că aveau să se-ntoarcă cu coada-ntre picioare. Tot în tura lui. Dar hoinarii și-au permis să treacă peste scepticismul omului în uniformă, care le zîmbea superior. După aproximativ două ore de așteptare, un tir condus de un tip foarte binevoitor a oprit. Mergea undeva în Franța, astfel că drumul lor comun era pînă-n Germania. „Să-ți zic de cabinele de tir: sînt de doi metri pătrați cel mult, iar în spate ai o canapea și tu stai acolo și-admiri prin parbrizul enorm spectacolul care ți se desfășoară-n fața ochilor.” Tiristul „avea o cultură muzicală interesantă”, așa că au avut ce vorbi cu el pînă-n Viena. Au adormit fără să-și dea seama, pentru ca a doua zi să se despartă de călăuza lor, într-o parcare înainte de intrarea în Țara Landurilor.
Au început să se orienteze după persoane care să fie dispuse să-i ducă-n lume și, deși vedeau ba mașini de Olanda, ba de Germania, erau fără noroc. Își fixează privirea într-un punct, apoi spune: „La un moment dat văd un Audi A6, un tip care se vedea că-i neamț: era îmbrăcat în costum, avea o tunsoare foarte scurtă, vreo cincizeci și ceva de ani și o privire pe cît de severă, pe-atît de clară”. Nici nu s-au obosit să-l abordeze pentru ca, mai puțin de jumătate de oră mai tîrziu, străinul să le povestească despre cum a ajuns el director executiv la o companie de petroliere, în timp ce băieții se delectau în tapiseria confortabilă a mașinii scumpe. Venind seara, au stabilit să se-ntîlnească a doua zi cu neamțul pentru a continua partea comună de drum.
Sincere mulțumiri, în Notepad
Wurzburg, Germania. Mi-l descrie ca fiind un oraș foarte drăguț și cochet. A rătăcit ore întregi cu Cătălin, pierzîndu-se în arhitectura foarte diferită ca stil, și „am fost impresionați de receptivitatea și căldura oamenilor”. Se grăbește să-mi dea un exemplu, ca și cînd demult își dorea să ajungă la partea asta a poveștii: „Am întrebat o localnică unde să găsim un bar. M-a surprins că s-a apropiat neobișnuit de mult de mine, apoi m-a pus să repet întrebarea. N-a așteptat să-i răspund și m-a îndrumat. În local, altă surpriză plăcută”. Proprietarul i-a invitat să cînte, cînd i-a văzut cu chitările-n spinare, nu înainte de-ai servi cu cîte un shot și o bere, din partea casei. Li s-au alăturat un tip cu muzicuță și un soi de rastaman. Au petrecut așa o vreme, au mai băut cîte-o bere și, la plecare, au primit treizeci de euro, împreună cu toate urările de bine.
Plimbîndu-se fără vreo destinație, mai mult ca să le treacă timpul pînă dimineață, au zărit un tînăr pe partea cealaltă de drum. Au traversat să-l abordeze, iar muzica-i suna puternic din căști. A intrat ușor în conversație cu ei și i-a invitat la el. Așa au avut unde dormi o noapte. În zori, pentru că nu l-au putut trezi să-și ia omenește rămas-bun, i-au lăsat un mesaj de mulțumire în Notepad. Au plecat apoi să se întîlnească cu neamțul care, punctual, le-adusese două sendvișuri.
Aveți bani?
„M-am trezit înconjurat de munți de sticlă și arhitecturi ciudate, să fiu apoi lămurit că ajunsesem în Bruxelles”. Au coborît și șoferul le-a urat drum bun. Îmi spune că e un oraș al contrastelor, în ceea ce privește oamenii, dar și peisajul, „cartiere din blocuri vechi în care găsești negri la colț de stradă și țigani români, clădiri renascentiste impunătoare și spectaculoase, apoi piramide și zgîrie-nori de sticlă. Orașul ăla îți dă senzația că poți să călătorești în timp”. Și aici au dat peste o domnișoară binevoitoare care să-i găzduiască o noapte. A doua zi, s-au grăbit să prindă trenul spre Amsterdam. La mai puțin de două minute după ce-au urcat, apare controlorul, un tip micuț, chel, cu o șapcă foarte mare: „Tickets” „No tickets” „No tickets? Money!” „No money” „No money? Passport!” „No passport” „No passport?”.(n.r.: „Bilete?” „Nu avem” „Nu aveți? Bani!” „Nu avem” „Nu aveți? Pașaportul” „Nu avem”„Nu aveți?”). Văzînd pe buletin că sînt români, el a pronunțat corect și răspicat: „Aveți bani?” Și pentru că amîndoi au găsit situația amuzantă, i-a coborît la prima – Antwerpen, Belgia. Au urcat în următorul tren, ca să coboare iar la prima, Rosendahl, Germania.
Au vrut să înnopteze în gară, dar paznicul i-a anunțat că-nchide. Bogdan face o pauză și-mi spune, căutînd parcă încuviințare: „Ce ciudat, să-nchidă gara!” Își amintește că orașul este foarte armonios: cărămidă roșie trotuarul, casele și chiar strada. S-au gîndit să își încerce norocul și la autostop, pe autostrada care se afla destul de departe de locul în care erau ei, la vreo oră de mers pe jos. Ajunși acolo, au așteptat alte cîteva ore bune, dar nimic, iar afară se lăsase foarte rece. Bogdan și-a scos pătura din ghiozdan și-a întins-o pe jos. Peste mai puțin de un sfert de oră a renunțat la idee, era prea frig, așa că s-au întors în gară. Se deschisese. Au moțăit acolo pînă a venit primul tren, ocazie cu care-au constatat că nu i-ar deranja să vadă Olanda.
Au adormit imediat, doar ca să fie treziți de o voce care suna în difuzoare. S-au speriat, neînțelegînd limba, și au coborît, din nou, la prima. Rotterdam. Au fost nevoiți să apeleze la un site de couchsurfing, pe care l-au accesat chiar din biblioteca centrală a orașului. Găsind un suedez de bunătatea căruia să abuzeze, au aflat una dintre chichițele legislației olandeze: dacă o casă este nelocuită un an de zile, oricine are dreptul să schimbe yala și să se mute acolo. Dacă ulterior apare și proprietarul de drept, el nu te poate forța să pleci pînă nu îți găsește alt loc în care să stai.
Suedezul știuse, pesemne, să profite de asta. Bogdan își amintește perfect: o casă cu două etaje, în stil vechi, cu tavan înalt. Întreținerea costa cincizeci de euro pe lună și nu reprezenta o problemă, iar prietenul lor își permitea oricum – era asistent social, aproximativ patru luni pe an călătorea. „Întîmplarea face că fusese inclusiv în Piatra Neamț, de unde sînt eu”, spune tînărul, zîmbind.
Toate drumurile duc la Köln
Le-a fost foarte greu să prindă o mașină care să nu meargă spre Antwerpen, unde ei fuseseră deja. Au oprit două la rînd, cu cîte trei negri dornici de tovarăși pe drum: „Where you go, my friends, we take you?” (n.r.: „Unde mergeți, prieteni, vă ducem?”), dar pe care i-au refuzat politicos. A treia le-a fost cu noroc. Un tînăr le-a explicat că nu mergeau în direcția bună, dar s-a oferit să-i ducă el pînă la un punct. Nu avea o destinație, se plimba prin țară cu mașina. Le-a povestit cum își dăduse seama cît de mult își iubea fosta prietenă, cu cîtă autenticitate și sinceritate îi era devotat. Îi dăduse un mesaj în care-i explica toate acestea, dar pentru că timpul se scurgea mult prea greu în fața televizorului, a plecat să se plimbe pînă va primi un semn. Bogdan ridică din umeri și știe doar că, pînă să ajungă la granița cu Germania, nu primise nici un răspuns. Nu știe deznodămîntul poveștii, mărturisește însă că i-ar plăcea ca ea să-l fi sunat.
S-au despărțit de tînărul îndrăgostit aproape de granița cu Germania, într-o parcare. Era noapte, frig și majoritatea tirurilor aveau jaluzelele trase, semn că șoferii se odihneau. Văzuseră în parcare trei mașini cu numere de România, dar oameni nicăieri. Pînă la un moment, cînd au zărit un tirist treaz pe care să-l abordeze și în cabina căruia să doarmă pînă dimineață. Apoi s-au îndreptat spre autostradă. Următoarea cursă a fost, tot cu un tir, pînă aproape de Köln, deși ei nu prea-și mai doreau să se îndepărteze și mai mult, în special Cătălin, care ar fi vrut să se-ntoarcă în țară, să prindă cazările de la facultate. Iar cînd au văzut și un echipaj de poliție îndreptîndu-se spre ei, pe Bogdan l-a cuprins teama. Face un semn cu mîna spre genunchi și-mi spune c-avea un pliculeț cu droguri într-un buzunar lateral al pantalonilor. Au răspuns politicoși întrebărilor, asigurînd oamenii legii că sînt din România, că se plimbă prin Europa, că nu au droguri, că sînt de încredere, că tot ce vor este să ajungă înapoi acasă, dar nu au părut foarte convingători.
În timp ce polițistul își punea mănușile albe pentru a-i percheziționa, Bogdan a ascuns pliculețul buclucaș în chiloți – acolo sigur nu aveau să se uite. Le-au desfăcut bagajele la marginea străzii și au controlat pe rînd toate buzunarele, pungile cu mîncare, cu haine sau cu șosete. Negăsind nimic, s-au oferit să-i conducă într-un loc în care era legală staționarea pentru a aștepta la autostop. Bogdan respiră adînc, apoi ridică din sprîncene și adaugă: „mergeam așa în mașina poliției, pe bancheta din spate și mă gîndeam ce mult îmi place mie traiul ăsta.”
Viața lor devenise un lung șir de ore de-așteptat. Nu mai stătuseră atît de mult niciodată. Opt ore. Orice mașină oprea, mergea spre Köln. Nu aveau o destinație precisă, dar parcă nu ar fi vrut să se-ndepărteze și mai mult de România. Ideal ar fi fost să găsească o cursă cu care să se-ntoarcă. La a treia, șoferul unei dubițe nu a înțeles unde vor să ajungă. A ieșit să le deschidă în spate. S-au apropiat să îi explice că evită destinația, dar au văzut că mașina era plină cu pate, conserve, saleuri. „Zicem bine, Köln să fie”. Și a fost. Cel mai mult i-a impresionat catedrala gotică, o construcție fastuoasă care impunea prin simpla prezență, avînd o fațadă mai mare decît trei terenuri de fotbal laolaltă și însumînd, prin vitralii, arta sticlăriei germană a peste șase secole.
Cu tir rusesc, nu avion
Găsesc o mașină, un tip director la o companie de construcție, neamț, și care se oferă să îi ducă pînă în Frankfurt. Și pentru că Bogdan și Cătălin erau atît de obosiți încît au adormit instant, fără să converseze prea mult cu șoferul, au fost treziți în fața aeroportului din orașul german, invitați să coboare: „Take plane, go home!” (n.r.: „Luați avionul, mergeți acasă!”). „Era mai mare ca Piatra Neamț-ul și a trebuit s-o luăm per pedes. Spre dimineață am reușit să ajungem la marginea orașului, unde nu se-nghesuia nimeni să oprească.”
Într-un final, un rus mai în vîrstă, cu barbă, vestă reflectorizantă uleioasă, care conducea o dubă, și-a făcut milă de ei. Cu un efort vizibil de rememorare, încruntîndu-se puțin, îmi descrie duba: veche, cu toate aparatele murdare și foarte demodate, cu geamuri îmbîcsite. „Torpedoul ăla dintre scaune era plin cu tot felul de gunoaie”, lucru care nu l-a împiedicat pe șofer să scoată din „mormanul de mizerii”, cu o precizie suspectă,o sticlă de bere și apoi un patent cu care să o desfacă, în timp ce-și sprijinea coatele de volanul mașinii. Ultima cursă, pînă în București, a fost cu un român pe care Bogdan mi-l descrie ca fiind cel mai puțin dispus să converseze.
***
Acum nu-și dorește ca tipul din Wurzburg să-și mai amintească de ei, nici nu-i pare rău că n-a ținut legătura cu nimeni dintre cei care i-au tratat atît de omenos în timpul drumeției. Abia o așteaptă pe următoarea, a auzit că totuși ar fi multe de văzut și în Copenhaga.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu