Copiii noștri nebuni

Într-un mănunchi de oameni a­pă­sați de veșnicul neajuns al zilei de mîi­ne și de așteptarea rece a tramvaiului de di­mineață, îi recunoști ușor pe cei care poar­tă pe umeri grija prea multor co­pii. Odrasle ce nu plîng, nu cer de mîn­­care, dar te leagă de ei într-o de­pen­dență de care nu știi să te rupi. Or­fani cu butoane, cartele și fermoare.

Sîntem, pe rînd, puștiul din fața școlii care-și ceartă ghiozdanul fiindcă n-are caietul de teme, studenta care ți­ne morală telefonului mobil descompus pe trotuar, sau vecinul care urlă la panoul de bord al mașinii rămase în pană. Am făcut din toate copii neînsuflețiți și-i creștem ca să arătăm bine. Îi ins­truim fără noimă și-i pedepsim în porții mari, adesea fără rost. Pentru că, de­și ne e frică de trădările lor, știm bi­ne că-i putem înlocui.

Ne începem ziua picurînd viață în cîte-o neființă. Un telefon, un ceas, o-ntreagă lume. Însă nu din pricina vre­unui surplus greoi de suflet, ci din ne­voi și goluri pe care încercăm să le um­plem cu neliniști materne azvîrlite spre obiecte care ne slujesc mut, îndobitocite de circuitele pe care le poartă în loc de inimi. Unii se hrănesc din le­je­ritatea cu care se poate da vina pe telefonul părăsit de puteri tocmai cînd ai nevoie, pesemne, să faci „apelul vie­ții”. Alții dau nume pernelor, pă­tu­ri­lor și pixurilor cu pastă uscată ca să um­ple singurătăți de care nu-și dau seama că le e frică. Și mai sunt aceia ca­re trăiesc într-o nesfîrșită piesă de tea­tru, desenîndu-și lumi în care ei trag ațele păpușilor, lumi ce costă cît o au­toritate, cît o putere de decizie sau un ultim cuvînt pe care nu l-au avut ni­cio­dată.

Respirînd între atîția oameni cu gențile pline de vieți prefabricate, te în­veți să fii și tu unul. Nu mai poți trăi fă­ră să fii măcar o dată străfulgerat de teama că, mușcînd prea des și prea flă­mînd dintr-o hrană atît de puțină, vom sfîrși tot atît de inerți și goi ca și orfanii noștri de suflet.

Anca TOMA