Femeia care a croit curcubeul în Dancu

Țigăncile apar în tablourile vechi cu bănuți prinși în păr, cozi împletite acoperite cu baticuri colo­rate așezate alandala și, neapărat, fuste lungi pe care le încurcă printre sandalele cu barete. Și Tanti Milica, la mica ei masă de lucru din Dancu, mînuiește cu măiestrie foarfecele care dă viață tablourilor de altădată. Asta prin zeci de ore de muncă într-un atelier micuț de croitorie în care, în fiecare zi, mașina de cusut zbîrnîie și acului i-a îmbătrînit ața agățată în ochi. Fustele pînă în pămînt se nasc sub tăieturile unui croitor grăbit, care simte în ceafă răsuflarea caldă a timpului.

Pe ulițele noroioase din Dancu fetele flutură fuste diafane și lungi pînă în pămînt. De cum a dat frigul, țigăncile și-au înmulțit pliurile și au mai pus un strat de material pe stra­iele colorate, dar nu au renunțat la pa­iete și mărgele.

Doina are 16 ani și își mișcă talia subțirică precum o cobră ademenită de fluierul îmblînzitorului. Cînd merge, lasă în noroiul moale urme perfect conturate. Mătură pă­mîntul cu fusta lungă, de culoare mor­covie, și cînd îi iese în cale vreun ochi cu apă, îl pășește îngrijit, ri­di­cînd de colțuri poalele. Sub baticul alb, prins într-un nod la spate, îi cad cuminți două codițe blonde îm­ple­ti­te cu șnur roșu și ochii îi strălucesc a curiozitate. Chiar dacă își suflă în pumni de frig, picioarele oacheșe ca­re se mai dezvelesc din pas în pas stau bine adăpostite sub fusta largă. „Am o mulțime din astea acasă și mai am material ca să-mi fac. Am de toa­te culorile: portocaliu, roșu, mov, verde. Păi, ăla, băiatul care a trecut pe lîngă noi era logoditul meu. Cînd am să mă mărit, am să merg la tanti Milica să îmi fac o fustă mare, albă, de mireasă”, povestește fata îndră­gos­tită, proptind bărbia în piept pentru a-și ascunde zîmbetul larg. Dia­man­ta, vecina ei, zice că n-ar purta blugi niciodată, „nu se poate, așa e moda la noi, tradiția. Și fustă scurtă? Doam­ne, cum? E mare rușine!”.

Pînă cînd se va mărita Doina și va trebui să lucreze la costumația ei de mireasă, tanti Milica stă ascunsă sub un maldăr de materiale fistichii în spatele mașinii de cusut și aș­teap­tă comenzi de straie țigănești. „A­vem zilnic de muncă, vin chiar și de la Tîrgu-Mureș, dar pentru cele de aco­lo dacă mă apuc să cos, mă ia dam­blaua pînă termin. Că au altă mo­dă, nu e ca la ale noastre, cu pa­ie­tă­rie. Ajung să bag pînă la 20 de metri de material într-o lucrare așa cum o vor ele”, spune croitoreasa în timp ce răs­colește prin dulap după un model ardelenesc. Ascunsă după cîteva u­merașe, pe care atîrnă lucrări pentru clientele din Dancu, stă fusta pre­gă­tită pentru o țigancă de la Mureș.

Tanti Milica o ia cu grijă, pentru că „am muncit mult la pliere, am stat cu aburii de la fierul de călcat în față pînă am transpirat și îmi ștergeam sudoarea de pe frunte de parcă aș fi lucrat pe șantier”. Ochii i se strîng în timp ce rîde tare și rămîn doar două linii parcă trasate cu tuș care îi în­ca­drea­ză chipul mărunțel. Înșiră fusta și brațele nu îi ajung ca să întindă tot materialul, așa că o pune pe masă, pregătită ca pentru o operație. Fe­reș­te cu podul palmei cîteva papiote de ață și netezește fața de masă. „U­i­te, aici au intrat nouă metri de ma­te­rial în fustă și patru în șorț. E mare, stufoasă, i-am cusut și buzunare. Și mai am de pus dantela”, spune tanti Milica mergînd cu degetele pe marginea nesurfilată a lucrării. Scoate o bucată de dantelă și o suprapune ima­ginar pe fusta aproape terminată, ri­di­cînd-o și întinzînd-o la lumina gea­mului.

„Elena”, mașina de cusut

Atelierul Milicăi și al soțului ei, nea’ Puiu, care o ajută la treabă, a fost odinioară o cameră de zi în apartamentul lor de la parter. Este aidoma unui atelier de pictor, tablourile sînt pictate cu ace de cusut îmbibate cu material colorat, așezate apoi cu gri­jă pe pînză. În colț, pe un dulap vechi, un radio își întinde antena pînă spre tavan și cîntă întrerupt muzică ro­mâ­nească. Pe cele trei mese din în­că­pe­re stau amestecate vălătuc materiale satinate sau creponate, groase sau subțiri, verzi sau galbene, care aș­teap­tă o tăietură de foarfece. Pe podeaua acoperită de linoleum, fire de ață și bucăți de material țes un covor îm­pes­trițat. Fiecare pas culege pe talpă țesături din culori diferite, lipicio­a­se. Pe masa de lîngă ușă, greoaie și uzată, stă o mașină de cusut „Ele­na”, prima pe care croitoreasa a fo­lo­sit-o de cînd a terminat Școala de Con­fec­ție Tricotaje de la Huși, în ’76. „Cred că o are de pe vremea cînd era domnișoară, de aproape 40 de ani”, spune amuzat nea’ Puiu, în­vîrtind ața pe o papiotă. „Cu asta lucrez și acum, i-am adaptat un mo­toraș și m-am obișnuit cu ea”, spune tanti Mi­lica în timp ce mîngîie roata de lucru a mașinii și ochii privesc în gol, a aducere-aminte. „Știu că a­tunci eram prin clasa a șasea și tata a zis: «asta e mai mititică, îi luăm o ma­și­nă de cusut. O facem croitoreasă»”, spune femeia scăpînd un suspin lung.

După ce a terminat școala, cea care făurește acum fuste țigăncilor a lucrat „tricotaje mai mult, pentru că erau secții pentru așa ceva. Abia mai tîrziu m-am apucat de croitorie. Dar tricotajele sînt mult mai pretențioase și nici nu aveam mașini pentru lucrat cu ele și chiar dacă aș fi avut, s-ar fi uzat repede”. Cu ți­găn­cile are mult de muncă, „sînt preten­țioase, trebuie să ai pliurile egale, că dacă nu le stă ca lumea, nu te speli cu toate apele din lume la cîte îți toar­nă”. A avut multe vecine care au în­cer­cat să facă fuste țigănești atunci cînd ei primeau foarte multe comenzi în­să cu timpul au renunțat. „N-a durat mult pentru că e greu să lucrezi cu ele, să le cunoști toate mofturile. Spre exemplu, a venit într-o zi o țigancă la mine și mi-a zis: «tanti, nu mai fac niciodată la altcineva fuste. Ne-a în­șe­lat, ne-a spus că ne face treabă bu­nă, dar n-a făcut. Și am bătut-o, tanti, am bătut-o!»”, povestește femeia.

Tanti Milica croiește poale ți­gă­nești de aproape 13 ani și acum de­ge­tele îi merg cu ușurință cînd pli­a­ză sau coase, chiar dacă sub ochelarii mici, ochilor le-a slăbit vederea. Cînd se apucă să lucreze la o fustă, poate să stea chiar și cîteva zile pînă să o termine. „Azi le mai lăsăm, mîine o luăm de la început, cînd le aruncăm din mînă, cînd le luăm înapoi”, spu­ne croitoreasa.

Caută una făcută din baticuri, pen­tru că „lucrătura e diferită, e mai de­licată”. Se pun baticele unul cu mar­ginea peste celălalt și se îmbină într-o cusătură fină, făcută manual. Și se „construiește” astfel, din basmale în­flo­rate, tanti Milica trebuind să aibă grijă ca „floarea de aici să fie în con­tinuarea celeilalte, să nu se vadă că sînt două bucăți diferite. Eeee, e mult de muncă!”. La cele din material lu­cios este altă poveste. Sînt alu­ne­coa­se și „trebuie să tai materialul drept, să nu îți iasă strîmb, că dacă faci mun­că rea, atîta îți trebuie!”, spune croitoreasa ducînd mîna la tîmplă, ca după o durere mare de cap.

Prințese cu fuste din satin

La început, cei doi soți primeau ajutor și din partea copiilor, care „cînd ajungeau de la școală, se mai opreau în atelier și ne mai ajutau. Dar acum, sînt la casele lor, numai asta mică a rămas pe lîngă noi, dar are ea alte griji”, spune nea’ Puiu pe un ton șoptit, făcînd complice cu o­chiul. Acum sînt doar ei doi și ca­mera aceasta le-a devenit loc de mun­că și odihnă deopotrivă. Băr­ba­tul se reazămă cu cotul de o ma­și­nă­rie cu multe papiote, ale căror ca­pe­te de ață trec prin ace de diferite di­mensiuni. Cînd calcă pedala mașinii de cusut, firele de ață aparent în­cîl­ci­te încep a se răsuci într-o ordine fi­rească și calculată. Niciodată nu se vor întîlni două ițe de culori diferite pentru a se amesteca. Papiotele se învîrtesc continuu și ața parcă țese o pînză de păianjen.

Mașinăria este modificată de nea’ Puiu și face un zgomot cît o secție de croitorie de la o fabrică de textile. Într-o cutie de carton pitită sub papiotele de ață care se învîrtesc stau stivuiți cîțiva saci din pînză albă. Bărbatul trage cutia și desface un sac, scoțînd din el cîrpe mai mari și mai mici ca un magician care are în mînecă o sfoară făcută din batiste colorate. Sînt ceea ce rămîne după ce tanti Milica taie cu precizie bu­că­țile de material pentru fuste. Și la cît de multe sînt, croitoreasa a îm­bră­cat tot cartierul Dancu, de la pri­ma casă din stația de tramvai pînă la ultima, din deal. Însă pînă cînd apu­că să vadă o fustă făcută de mîna ei îmbrăcată de o țigancă, „înnebunesc aici, la cusut și făcut pliuri. Eu cînd le văd îmbrăcate, mă uit cu drag la ele, mai ales la cele care știu să le și asorteze. Zici că sînt niște prin­țe­se!”, spune croitoreasa, netezînd niș­te pliuri de la o fustă nou începută.

Ca o bunică grijulie, își așază ochelarii pe nas și începe a număra. „O fustă din asta poate să aibă și cîteva sute de pliuri. Imaginează-ți că toate le fac manual, cu fierul de călcat”, spune ea încruntînd fruntea. Deși buricele degetelor sînt crăpate de la jocul cu ața și acul, croitoreasa din Dancu nu se vede acum făcînd altceva. Pentru ea, aceasta este o me­serie care i-a fost ca scrisă în stele. Însă dacă i s-ar da șansa să o ia de la început, „nu m-aș mai apuca de ace­lași lucru, spun drept. Noi aici de­pin­dem de timp. Și dacă a fugit timpul, ai rămas în urmă”.

***

Doina își adîncește mîinile în buzunarul gecii de fîș și povestește despre cît de frumoasă va fi nunta ei. Va purta o fustă albă încărcată cu paiete aurii și va avea atît de multe pliuri încît atunci cînd se va învîrti, va arăta ca o balerină. Își privește îmbrăcămintea curioasă, de parcă ar fi văzut-o pentru prima dată, și fă­cînd un semn cu bărbia spre fusta mur­dară la margini, spune cu vocea stridentă că „va fi exact ca asta, doar că de două ori mai mare! îți ima­ginezi? de două ori!”.

Cristina BABII