Despre Europa e vorba, mai ales

De ani de zile, personaje ale me­dia occidentale – umoriști, ziariști, cîn­tăreți ș.a. – își pun la bătaie inspirația pentru a găsi diverse formule prin care să-i ironizeze pe românii ajunși prin lo­curile lor de baștină.

Spun „pe ro­mâ­nii” și nu „pe unii români” pentru că, în mod evident, mulți dintre acești umo­riști ș.cl. nu-s deloc preocupați de evitarea generalizărilor. Deloc parado­xal, cei care se întrec în această cursă (și se întrec și cu gluma) sînt confrați de gintă latină – mai cu seamă fran­ce­zii și italienii sînt imaginativi atunci cînd e vorba de clișee privitoare la ți­ganii proveniți din România (pentru că despre această etnie este vorba, deși glumeții nu o spun clar). Explicația: pe de o parte, în statele latine ale UE se regăsește cel mai mare număr al ro­mânilor plecați din țară, iar pe de altă parte media latine par mai neglijente în raport cu regulile deontologice și ale bunului simț (jurnalistic sau artistic).

Dar, în afară de nesimțirea acestor jurnaliști, umoriști etc. și dincolo de comportamentul nedemn al unor pose­sori de cetățenie română – care cer­șesc, fură etc. –, mai văd aici un fe­no­men: creșterea sentimentului izola­țio­nist în majoritatea statelor din Occi­den­tul european. Acest sentiment au­tosuficient al cetățenilor de rînd occidentali – adică suspiciunea față de „invazia” străinilor, neîncrederea în pro­iectul Europei unite, temerea că mo­dul lor de viață și locul lor de mun­că vor fi date peste cap de cei veniți dinspre Est (sau din afara UE) – este anterior crizei, doar că atunci era mai difuz și era mascat de o prosperitate relativă în creștere. Aceste temeri și suspiciuni au fost încurajate de tot ce s-a întîmplat după 2008, după ce Europa (și cea mai mare parte a lumii occidentale) au alunecat în nisipurile mișcătoare ale crizei. Ironizarea cer­șe­to­rilor proveniți din România nu arată numai starea jalnică a celor ce pleacă din țara lor pentru a cerși la Milano sau Paris – ci arată în egală măsură incapacitatea Europei unite de a-și struc­­tura o politică socială comună. Per­sonal, cred că problemele mino­ri­tății rome nu-s numai problemele României – ci ele necesită o abordare coerentă la nivelul Uniunii. Doar că pentru nimeni, deocamdată, acest lu­cru nu este prioritar. Și atunci fiecare se răzbună cum poate: românii din Ro­mâ­nia spun „luați-i pe cerșetori și spă­lați-vă cu ei pe cap”, iar francezii sau italienii răspund cu glumițe și ofense.

În cazul concret al multor de­cla­ra­ții ofensatoare făcute în media din aceste țări, autoritățile din România sînt datoare să le penalizeze – dar cu calmul de rigoare. Cei care ar putea să intervină decisiv sînt liderii asocia­ți­i­lor românești din aceste state în care ofensele se produc. Am cunoscut, în ultimii cinci ani, activitatea a zeci de astfel de asociații; unele își merită nu­mele și sînt ONG-uri serioase, altele au plecat din orgoliul vreunuia sau mas­chează mai știu eu ce agende po­litice de la București. Iată un bun pri­lej de a se cerne grîul de neghină: acele asociații românești serioase din Franța și Italia au tot dreptul de a-i chema în Justiție pe toți cei care emit judecăți rasiste la adresa românilor. Li­bertatea opiniei e una, iar atacurile rasiste-s cu totul altceva. Așadar: românii din Italia sau Franța, suficient de mulți și oricum teoretic reprezentați de o mulțime de asociații, pot să-i dea în judecată pe toți aceia care amestecă în mod riscant umorul și clișeele denigratoare la adresa noastră.

Adrian CIOROIANU