Zi de pus în piept

Ar trebui să se facă și în calendarele noas­tre loc pentru o zi a recunoștinței. Spre exemplu, am putea celebra nașterea unei „Lumi Noi” pe 22 decembrie. Însă s-ar putea găsi prea mulți „ne­re­cu­nos­că­tori” care să spună că vărsarea de sînge de atunci a fost degeaba și că sîntem tot în aceeași lume veche, doar fardată stîn­ga­ci. Ori că prea am face din asta o imitație ief­­tină și inadecvată a unui mo­del american care nu se validează pentru na­țiunea noas­tră, mîncată din interior, ca un lemn de termite. Ori că sîntem încă prinși în cli­­­șeul democrației eșuate, pe ca­re n-am fa­­­ce decît să ni-l potrivim în piep­tul na­țio­nal ca pe-o broșă cu prea multe pietre pre­țioase.

Românilor le e lehamite, de parcă o for­ță antigravitațională nu le lasă mîna să se apropie de inimă și sufletul de semeni. 1 Decembrie este o dată încercuită într-un trecut epurat de-acum de justificarea ce­le­brării lui în actualitate – pentru nimeni acea unire „în cuget și-n simțiri” nu se mai reactualizează, nici măcar la ni­vel su­perflu. Dar, ca sărbătoare, își capătă sen­­sul pentru cetățeanul de rînd datorită pri­lejului de chiul oferit. Iar de în­tîm­pi­nat, pentru mulți, este și adoptarea tacită a Se­na­tului a zilei de 30 noiembrie ca zi li­beră – doar am rămas în urmă în rîndul țărilor cu cele mai multe zile legale slo­bo­de. Iar aici, chiar am putea recupera lejer. De ce nu ne-ar încînta ideea de a avea, așa, o mică vacanță de iarnă în fie­care an, cît să ne antrenăm pentru săr­bă­toa­rea Crăciunului? Și să fim mulțumiți că, măcar preț de două zile, am stat de po­ma­nă să ne încărcăm de-un aer liber, fără să ne preocupe dacă avem sau nu justi­fi­ca­­rea să îl respirăm pînă la terminațiile cu le­gături de calciu ale bronhiilor.

Trecem prin sărbători ca prin niște week-end-uri cu mai mult sau mai puțin rost. Nu ne animă decît perspectiva unui decupaj din agendă lipsit de obligații. Ca stu­denți, ne entuziasmăm la perspectiva u­nui nou flashmob la care să facem un curcu­beu de oameni care să dea bine într-o po­ză de grup deasupra căreia să stea scris un mesaj nu doar fără fond, ci și fără formă. Ne unim, cu acest prilej, într-o solidarita­te înfierată subțire de un moment în­chi­puit, ca de un curent de aer călduț degajat de un canal în miezul iernii.

Cu toate astea, măcar pe agenda per­so­­­nală ar trebui să se regăsească un spațiu pe care să îl dedicăm purtării la rever a u­nui sentiment mai înalt decît noi înșine. Să ne aplecăm cu toată ființa noastră și să-l brodăm atent cu fire de bucurie, frumos și se­ni­nă­tate. Fie că este el de recunoștință sau de patrotism, că i-l purtăm unei țări, u­nui pă­rinte, unui mentor, fie că vine din con­­si­­derația pentru un context sau spațiu for­­ma­tiv. Iar ziua în care l-am purta nu ar fi nici­cum una liberă, ci una deosebit de în­căr­cată. De semnificație.

Laura PĂULEȚ