Un ceai cu gust de carte

Strada Lăpușneanu suspină a is­torie cînd îi pășești asfaltul sau cînd te așezi, vremelnic, pe o ban­că­ orfană de scînduri. Și dacă ai im­pre­sia că, ajungînd în capătul dinspre fundație, s-au sfîrșit po­veș­ti­le clă­dirilor vechi și noi, afli curînd că unele abia încep. Aici te fură vi­tri­na pestriță a unui soi de salon literar­ în care par să se fi oprit ceasurile toate.

Grumăzescu se plimbă înăuntru cu un firesc în mișcări; nu-ți amin­teș­te că numele lui stă scris deasupra ușii, al cărei clopoțel chicotește ino­cent cînd apăs ușor clanța și intru. În aer se amestecă arome de ceai și șoapte ce frămîntă cîte un titlu de carte sau povestea din spatele lui și, în timp ce mă pierd printre volu­me­le cu litere încrustate caligrafic pe coperți, anticarul îmi citește pri­vi­rea căutătoare, coborîtă pe un set de volume „Atlas universel quillet”, toate legate în piele stacojie. Ca și cum m-ar cunoaște de-o viață, mă învită pe canapeaua deasupra că­re­ia­ se revarsă luminile portretului lui Mihai Eminescu, însoțindu-și po­veș­tile cu o ceașcă aburindă de ceai.

Cărțile își răspîndesc parfumul vechi, vanilat printre icoanele pictate și vitrinele de sticlă din care stră­lucesc decorații și cîte o carte de-o șchioapă, despre care Dumitru Grumăzescu nu se plictisește ni­cio­­dată să vorbească. „Cea mai veche e un El Zevir din 1530”, mur­mură el zîmbind, căci o vizitatoare pare surprinsă de ce aude. „Iar cea mai mică are 3×3 milimetri și con­ți­ne toată poezia «Luceafărul», e parte din colecția aceea faimoasă Eminescu pe care o păstrez aici”, îmi șoptește el complice, trezind în mine gîndul că sigur n-am intrat într-un anticariat oarecare.

Volumele colorate de vreme par la fel de multe ca întotdeauna, însă ele „mai pleacă și, deși se apasă mult pe umerii tinerilor care «nu citesc», ei sînt singurii care-mi mai cer ti­tluri valoroase”, măr­tu­ri­seș­te co­lecționarul de povești, că­u­tînd, în gînd, colecția Pușkin de care îl întrebasem. E singurul loc din țară în care știu că se găsesc manuscrise originale ale poetului rus, însă cu­ri­ozitatea mea se dizolvă într-o ba­bi­lonie de vizitatori intrați de frig sau de dorul mirosului prăfuit de pa­­gini îngălbenite și persoane ce poar­tă pe brațe albume de artă și ta­blourile abia uscate ale unor studenți. În toată încăperea licărește emoția noului vechi și e un sentiment care mă face să mă bucur copilăros. Zîmbesc și mă despart de urma de ceai rece rămas în ceaș­ca­ pe care am uitat să o ridic prea des. Afară e frig și întuneric, iar eu las aici lumină topită în culori și căldura paginilor bătrâne în care bate inima unei culturi pe cît de veche, pe atît de vie.

La „Galeriile Grumăzescu” căr­țile ascultă muzică și se adună nestin­gherite pe rafturi, parcă n-ar vrea să se vîndă. Poate că nici nu are cine să le cumpere însă asta nu face locul cu nimic mai trist, ci picură în el un strop de exclusivism și prețiozitate.

Anca TOMA