Humoreanul care a pictat suferința pe Dunăre

Realitatea este că nu i-a înghițit niciodată pe ruși, dar a făcut greșeala să spună asta cu voce tare. I s-a zis și atunci, și după ce a fost eliberat în ’64, că va fi întotdeauna „omul cu semnul întrebării”, oriunde va merge, dar el a ținut să le demonstreze con­trariul. A terminat Artele Plastice în Iași și s-a apu­cat să picteze, iar expozițiile sale l-au dus în toate mari­le capitale ale Europei. Abia după Rev­o­lu­ție. Doar noaptea se mai întoarce pe-un bac, pe Dunăre, și se visează împingînd o roabă la deal ca să-și facă nor­ma de trei metri cubi pe zi. Spune că oamenii liberi n-au știut niciodată ce se întîmplă în închisorile co­mu­niste. Și nici după 40 de ani, el nu s-a eliberat de trecut. „Să vă spun adevărul”, și Radu Berceanu își împreunează mîinile pe masa din fața sa, ca-ntr-o rugăciune.

„Mă voi stabili în localitatea … . De cîte ori organele de stat, de partid, securitatea, ori cele de miliție ale Pri­mă­riei mă vor căuta, voi răspunde che­mării lor. Semnat astăzi, în data de …”

Crîșma de la intrare în piața din Gu­ra Humorului are un aer boem. Fiecare dintre cei de la mese pare a fi rupt dintr-un film al Parisului interbe­lic, cu pălării cu rever și mustăți alun­gi­te. „Îmi plac orașele mici, lumea știi de unde vine și unde se duce. Eu unul n-aș pleca de aici în viața mea” îmi spu­ne bătrînul și zîmbește. Îl ascult în timp ce-mi povestește despre el, de par­c-ar scrie atunci, pe loc, o autobiografie. Cînd se oprește îl întreb de în­chisoare. Zîmbetul care-i îm­po­do­bea fața se în­tinde pînă devine doar o li­nie. „Nu aici, să ne-audă sau să ne-ntreru­pă ori­și­ci­ne?”. În încăperea de alături, dintr-o miș­­care stîngace, barmanița tran­sformă o sti­clă de bere într-o mie de cioburi. Băr­batul tresare, nările îi tre­mură și arun­că o privire încordată că­tre perete, în di­recția din care s-a auzit zgomotul. „Tea­ma este și acum undeva. Simt, în spa­te­le meu că parcă cineva mă fixea­ză și îmi spune «Fii atent!». Tot timpul.”

Atelierul unei iubiri

În 1959, Radu Berceanu a fost ri­dicat de către Securitate. I-au spus că face parte dintr-o organizație „subversivă, antistatală și, în primul rînd, antisovietică” și că își va petrece următorii 15 ani muncind. Silnic. Era la Arte Plastice, în Iași, în penultimul an de studiu cînd l-au luat în arest. „Era o pe­rioadă în care orice om era un dușman al poporului și s-au întreprins măsuri destul de dure, s-au făcut arestări mai ales în zona oamenilor de cultură și de artă, care aveau un anumit statut în so­cietate. Eu am fost anchetat de către că­pitanul David Isidor. Un evreu”. Bă­trî­nul pășește grăbit prin parcul ora­șu­lui. Este înalt, lat în umeri, cu pielea albă ca laptele și cu ochii unui copil, de-un albastru spălăcit. Cînd își aduce amin­te de cei cinci ani de închisoare, nu o fa­ce niciodată cu ură, ci cu un fel de evlavie înspăimîntată. Singurul loc în care se simte confortabil să vorbească despre asta este în siguranța căminului său, la cîteva blocuri distanță de parcul din Gura Humorului.

„Noroc că am fost și sînt în­dră­gos­tit în continuare de artă mai mult decît de femei. Datorită artei și a bunului Dum­nezeu am colindat o parte din lume”, povestește Radu Berceanu în timp ce caută din priviri un loc în care să ne așezăm. Apartamentul de trei camere are în fiecare colț agățat cîte un tablou, iar pe hol stau stivuite alte opere care sînt „pentru o expoziție la Vatra Dor­nei”. Iar sufrageria prin care bătrînul se stre­coară nu a mai găzduit în ultima vre­me decît alte tablouri, pe recamier, masă, fotolii și pat fiind munți de acuarele, pen­soane, schițe, cărți și alte planșe ce par a fi începutul unei sculpturi în basorelief.

Pentru că suferința pe care bă­trî­nul a îndurat-o a ales să o transforme în ar­tă. „Eu n-aș putea să spun că acum duc lipsă de ceva. Pensia mea este rela­tiv bună și majoritatea banilor i-am in­vestit în artă. De vîndut se vinde foar­te greu, omul de rînd nu are posibilita­tea să cumpere și apoi, de multe ori, am și dăruit la foarte multă lume. Chiar țin minte că la un moment dat, nu cu mult timp în urmă, a venit la o expoziție o bătrînică și mi-a spus că e pensionară, că a fost profesor universitar și că vrea să cumpere un tablou cu un peisaj din Franța, dar în două rate. Era o sumă mo­dică, nu știu, cel mult 80 de lei. I-am spus că dacă îi place așa de mult, i-l dă­ru­iesc”, și Radu Berceanu zîm­beș­te. O face des cînd vorbește despre artă, cînd îmi înșiră lista sa lungă de expoziții din ța­ră sau cînd îmi amintește că a fost nu­mit cetățean de onoare în Rio Negro din Brazilia.

Cînd termină, se uită lung la mine, cu o privire inocentă, dar tristă. Nu aș­teap­tă să îl întreb ceva anume și în­ce­pe, absent, să povestească. În timp ce-și la­să amintirile să zburde, degetele i se duc instictiv către inelul de pe mîna stîngă și îl învîrte sacadat, din ce în ce mai repede, pînă cînd încheietura începe să-i tremure.

Pe Dunăre, mînați de vîna de bou

La 73 de ani, este unul dintre cei mai tineri deținuți politici din județul Su­ceava care au îndurat torturile în tim­pul comunismului. „A fost o pe­ri­oa­dă tristă a vieții mele, dar am fost un optimist tot timpul chiar și în în­chi­soa­re. Mi-am spus că mîine va fi mai bine decît astăzi. Le-am depășit pe toa­te și am ajuns să supraviețuiesc. Din­tre mulți frați de suferință am ajuns foarte puțini. Mai sîntem cîteva mii, cînd acum cîțiva ani eram zeci, o sută și ceva de mii”, îmi spune cu un fatalism deloc mascat. Pentru că se teme. Se teme că dacă ei vor muri, dacă nu vor mai vor­bi și dacă vor fi uitați și lumea va uita ce s-a întîmplat cu ei. Și atunci s-ar pu­tea întîmpla din nou, altora. „De multe ori iert totul ce a fost, dar nu vreau să uit. De asta am încercat să public, pentru tineret. Fiindcă ăștia care sînt mai în vîrstă au trecut prin comunism sînt afectați și chiar inoculați, unii dintre ei, dar tineretul trebuie să facă tot ce îi stă în putință să nu mai treacă prin ce am trecut eu și prin ce au trecut cîteva ge­nerații. Întotdeauna am spus «ferească Dumnezeu» dacă se va întîmplă ceva, oamenii sînt în stare să repete”, po­ves­tește Radu Berceanu în timp ce-și stu­diază atent mîinile care au adunat în vîrf­ul degetelor tremurătura începută la încheieturi.

În 1959, după nopțile petrecute în pivnițele Securității, a plecat să-și execute sentința de 15 ani de muncă silnică. Primul an l-a petrecut pe un bac, pe care a fost urcat din Luciul Geor­geni, după ce stătuse cîteva săptămîni la Balta Brăilei, unde făcea parte din aceeași brigadă cu Alexandru Pa­le­o­lo­gul și Alexandru Zub. „Bacul Gi­rond avea niște condiții cumplite. Era un vas imens care căra pe timpuri cereale. Avea arborat pavilionul francez ca să nu se prindă nimeni ce e înăuntru. Oameni. În calele alea mari ale lui erau suprapuse cîte patru paturi. Vara se în­chi­deau acele capace ca nu cumva sa iasă cineva și se crea condens. Totul era umed, vă dați seama ce miros era acolo”, își amintește bătrînul strîmbînd din nas. Pe bacul Girond se spălau rar, cel mult o dată la cîteva luni de zile. Și atunci, operațiunea era făcută de niște mașini militare „care ne stropeau cu puțină apă”. În rest, se spălau zilnic pe față și pe gît cu o cană de apă adusă din Dunăre, a­ce­eași apă pe care erau obligați să o bea ca să nu moară de sete. „Cu­ri­o­zi­ta­tea și acum mă împinge să mă gîn­desc: «Doamne, am băut apă din Du­nă­re care e infestată cu tot felul de mi­crobi, dar n-am avut absolut nimic»”.

Pe bac au intrat pe mîna comandan­tu­lui Crăciun, recunoscut pentru torturarea și uciderea a zeci de prizonieri la Aiud. Iar în timp ce bacul urca și co­bora pe Dunăre, oprindu-se unde era nevoie de forță de muncă, bărbații stă­teau în cală, îngroziți de pedeapsa ce îi aștepta pe mulți dintre ei, la sfîrșitul zi­lei. „Ne-a făcut viața cumplită. Nu con­ta că ești medic, inginer sau sa­vant, pen­tru el erai un dușman al poporului. Noi lucram la diguri. Toate pe care le ve­deți de-a lungul Dunării sînt făcute de deținuți politici. Și era o normă. Tre­bu­ia să sapi pămîntul și să duci trei metri și 200 cubi din acesta, cu roaba, în pantă, 20 de metri în sus”, își amin­teș­te bătrînul, povestind cum munceau cot la cot bătrîni de 80 de ani cu tineri abia trecuți de 20. În vîrful pantei însă îi aștepta un grup de subofițeri, la fel de dedicați precum comandatul lor. „În fiecare zi, cei care nu își îndeplineau nor­ma, erau bătuți la fund de acei băieți cu cureaua sau cu vîna de bou. Ori 25 de lovituri ori izolare pentru șapte zile. Izo­larea însemna 90 de grame de pîine, o cană de apă fiartă căreia ei îi ziceau ca­fea și un pumn de arpacaș. Într-o săp­tă­mînă erai terminat. Cam asta au fă­cut domnii tovarăși”. Înghite în sec, dar nu se atinge de paharul de apă din fața sa. Degeaba a lăsat Dunărea la sute de ki­lometri depărtare, încă îl mai bîn­tu­ie.

„Pentru nimica în lume”

„Am ajuns la vîrsta de 19 ani să fiu distrofic. Aveam 50 de kilograme, eram o fosilă” spune bătrînul amuzat, în­tr-un fel ciudat, de amintire. Îmi arată un al­bum cu prima sa expoziție din 1965, la nici un an după ce a fost eliberat. Atîr­nau hainele pe el ca pe un umeraș. A simțit prima oară cît de slăbit este în anii ’60-’61, cînd bacul a trebuit să ducă un transport de nefericiți la Peri­pra­va, în Tulcea. Pe ei i-a lăsat la Sto­ie­nești, pe malul Dunării, în județul Călărași. Au prins o iarnă cruntă, „Dunărea era în­ghe­țată, era atît de frig încît tractoa­re­le mari, kirov-urile rusești, treceau din­colo (n.r. spre Bulgaria) pe gheață. Și noi am dormit în niște saivane de oi din care pur și simplu se vedea afară. Erai doar acoperit. Dormeam îm­bră­cați și de multe ori șoarecii se aciuau pe lîn­gă noi, că era cald. A fost cumplit. Bu­nul Dumnezeu m-a ajutat să su­pra­vie­țu­iesc și de multe ori mă întreb, «oare cît poate omul să sufere?»”.

Bătrînul face un semn către soția sa, care era în pragul ușii de la su­fra­ge­­rie. A primit vizitatori. O fată mică cu voce ascuțită a venit să ia lecții de de­sen de la el. Mai face și astfel de lec­ții cu copiii, fără să le ceară bani, „ca să ajut și eu cum pot tineretul”. Pentru că în tinerețea lui, în sfaturile mie­roa­se nu se putea încrede niciodată. A ex­pe­ri­mentat interogatoriul adevărat încă din prima noapte în care a fost închis la Se­curitatea din Iași. Veneau la cîte do­uă ore, vorbeau cu el și mereu îi re­pe­tau întrebarea „ești gată mă? Măr­tu­ri­sești?”. Iar după cîteva zile de astfel de tratament, „dacă mi-ar fi spus că­pi­ta­nul ăsta David Isidor că am omorît pe ma­ma aș fi spus «DA, am omorît-o, lasă-mă acum în pace»”. În bucătărie, Ro­xa­na își dă jos rucsacul și se așază cu­minte pe scaun, mîncînd cu poftă din­tr-o bucată de chec proaspăt.

Ultimele sale amintiri din lagăre sînt cu prietenii săi care nu au reușit să-și ducă suferința pînă la capăt. Au fost unii care au încercat să evadeze, să pro­fite de o neatenție a grănicerilor și să se ascundă în desișul cel mai apropiat, „dar au fost împușcați. Am văzut chiar o scenă cînd un coleg de-al meu a fost împușcat lîngă mine. Iar un student plo­ieștean din aceeași brigadă s-a spîn­zurat noaptea de pat. A rupt o fîșie din pătură și s-a spînzurat”. Ul­ti­me­le cu­vin­te ale studentului fuseseră „pentru ni­mi­ca în lume”. „Dumnezeu mi-a dat via­ță, trebuie să su­pra­vie­țu­iesc, îmi zi­ceam în fiecare zi. Nu m-a tentat niciodată să fug, să scap. Am în­cercat doar să ajung pînă la capăt”, spune bătrînul.

După un timp, a vrut să se întoarcă la locurile în care a muncit, în orezării sau pe pămînturi. I s-a spus însă că nu mai are rost, doar digurile au rămas, res­tul pămîntului a fost arat. Încet, toate amintirile perioadei dispar. Dar se bu­cu­ră, pentru că dacă s-ar fi întors, și-ar fi amintit de cei pe care i-a lăsat în ur­mă. Unii dintre care, astăzi, poate sînt mai fericiți și decît el „pentru că au plecat spre ceruri. Acolo, ei nu mai au nici o obligație.”

Cătălin HOPULELE