De partea cealaltă a nasului roșu

Abia reușesc să-i urmăresc cuvintele și privirea în timp ce-mi înșiruie, ștren­gărește, povestea cercurilor albe și albastre din jurul ochilor, pe care le desenează cu degetele și cu o vopsea nevăzută. „Am de făcut cel mai greu și, totuși, cel mai simplu lucru din lu­me: să fiu copil”, îmi spune, tresăltînd ca de un gînd proaspăt, pe care-l sa­vu­rează cu privirea azvîrlită pe geamul tram­vaiului.

Mihai nu e un spirit artistic răzleț ori vreo metaforă alambicată, ci un co­pil cu carnet de student în anul I, prin­tre ale cărui degete nu se învîrt numai al­goritmi. Cînd nu se joacă de-a maturitatea, își apropie prichindei în jur și împrăștie fericiri făurite din baloane, la cîțiva lei bucata. De vreo două anotimpuri încoace, după ce a scăpat de Bac, a decis să-și umple singur portofelul, că facultatea nu se face fără un calculator bun și un simț sănătos al răspunderii. Și-a ajuns să-și caute responsa­bi­litatea într-o meserie pe fișa căreia se­rio­zitatea nu-i tocmai cap de listă. O me­serie care nu înoată în birocratisme, ci în chicoteli poz­nașe, confetti și chi­puri desenate în culori u­me­de și vii. Mi­hai e cel pe lîngă care tremură clov­no­fobii de-o șchioapă, dar și cei care se uită de sus la el. Și știe că de la o re­pre­zentație oamenii trebuie să plece „ori nervoși, ori fericiți. În lumea asta tre­buie să trezești reacții pe care să le simți tu și-apoi să le dai celorlalți”, îmi măr­turisește băiatul, în timp ce se joa­că, cu o năstrușnicie agitată, cu bareta ruc­sacului. „Defect profesional”, mă atenționează complice.

Un alter-ego cu același chip

Papucilă e o imagine pe care-o cons­truiești, privindu-l pe cel care-l în­­­truchipează, din fragmentele unui zîm­­­bet bucălat și-un chip împodobit cu-n suflu de copilărie molipsitor. Bă­ia­tul cu care stau de vorbă se îmbracă în propriile-i cuvinte și i se ghicesc, as­t­fel, liniile măștii pe care o poartă va­ra, pe plaje, împărțind figurine din ba­­loane, la festivaluri și la petreceri pen­­tru copii norocoși. Pentru că nu ori­­cine reușește să cunoască trupa lui Ciu­fulici, Balonache, Mămăliguță, Scîrțîilă și mulți alți „-ici” și „-ache”, născuți din vreun hazard de spectacol. „Eu-s Papucilă pentru că, în prima zi de lucru mi s-au dat niște papuci din ă­ia mari și erau rupți, așa că scoteau un su­net grozav de haios și-a fost de-a­juns să zică cineva un nume ca să-mi ră­mînă lipit pe frunte”, își amintește, amuzat, un Mihai care acum e unul din meșterii în complicatele încrucișări de baloane colorate.

Din mîinile lui ies, însă, figuri de ca­re copiii de azi nu-și amintesc ori n-au știut vreodată. „Îmi cer de multe ori tot fe­lul de bazaconii de prin desenele a­ni­mate actuale și pînă și mie, despre care pot să spun că-mi lipsesc vreo do­uă spițe, îmi vine greu să-i mulțumesc și mai încerc să le aduc aminte de Mi­ckey, Tom și Jerry sau de cîte-un Ștrumf, dar… nu mai ajung la ei astea”, re­cunoaște Mihai, fără urmă de a­ba­tere de la dramul de pozitivism pe care-l îm­bracă mai des decît costumul de clovn.

„Dacă ești clovn, ești un soi de Su­perman. Îți pui o mască din spatele că­reia poți juca orice rol, poți să fii orice și nimeni n-o să te judece, iar uneori jur că uit să fiu altfel chiar și cînd nu mai sînt Papucilă”. Așa merge Mihai la lucru și tot așa se întoarce acasă și la școa­lă. El nu e clovnul trist de sub ma­chiajul greoi al vreunei fericiri pre­făcute. A avut de ales între toate mari­le concerte de vara trecută și Papucel. „În meseria asta trebuie să fii copil. Eu am ales să rămîn unul”.

Anca TOMA