Călugărul din Bucium cu grad de sergent major

Povești fără timbru Niciun comentariu la Călugărul din Bucium cu grad de sergent major 37

Părintele Hrisostom, la cei 88 de ani, muncește zilnic cîte 16 sau 17 ore la Mănăs­tirea „Tuturor Sfinților” Bucium din Iași. El des­chide în fiecare dimi­neață la ora patru, cu pași grăbiți, fără a se folosi de baston și cu spatele încovoiat, ușile mănăstirii. Tot el este cel care, în drum spre chilia sa, le închide sea­­ra, la ora 10. În cei 88 de ani de viață, au trecut peste el greutățile celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial, dar și asu­pririle din regimul comu­nist. Astăzi, și le aduce aminte pe toate, și știe că a trecut peste ele „cu ajutorul bunului Dum­ne­zeu” și cu puțin noroc. Dacă în tinerețe vopsea garduri cu mîndrie, astăzi dă sfaturi celor tineri. De moarte îl mai desparte o jumătate de metru de hîrtie.

Are cîteva ore de pauză la ami­ază, dar azi îl găsesc aranjînd cîteva acatiste și vorbind cu doi enoriași care au venit să capete cîteva vorbe de înțelepciune. Mereu își găsește timp pentru ei. Nu mai aude bine, iar ce nu înțelege îi roagă să scrie pe un car­ne­țel. Barba albă îi cade pe piept, oche­la­rii îi ține pe vîrful nasului și se uită pe deasupra lor, aruncînd priviri prin sticla veche doar cînd urmărește li­te­re­le acatistelor sau cărților sfinte. Nu mă ia în seamă cînd mă prezint și-mi întinde direct un pix și o foaie. După ce citește textul mîzgîlit de mine zîm­bește și îmi spune să îl aștept la in­tra­rea clădirii alăturate. Ajungem într-o bibliotecă mică în care se mai afundă în lectură cei cîțiva elevi de seminar teologic sau studenți de la Facul­ta­tea de Teologie care pășesc pragul mă­năstirii în căutare de sfaturi și îndrumare. Mulți dintre ei ajung să-și scrie necazurile pe o foaie care ajunge sub ochelarii bătuți de vreme ai pă­rin­te­lui.

De vorbă cu securiștii

La lumina mai puternică din ca­me­ra mică se disting urmele lăsate de timp pe chipul părintelui, iar rîuri al­băs­trui îi brăzdează mîinile, din loc în loc mai apărînd cîte o pată ma­ro­nie pe piele. Nu a avut o viață ușoară și citești asta din privirea melancolică și din albastrul cenușiu al ochilor săi. În cel de-Al Doilea Război Mondial a trebuit să facă Școala Militară ca să nu fie trimis direct pe front, iar opo­zi­ția pe care a avut-o comunismul îm­po­triva religiei nu i-a permis să ră­mî­nă în mănăstire. „Am avut multe de su­ferit, dar Dumnezeu a avut întotdea­u­na grijă de mine”, spune părintele aran­jîndu-și barba care cade pe haina nea­gră, ca un povestitor care își drege ale­ne cuvintele.

Prima dată a avut probleme cu Se­curitatea în anul 1958. Își aduce ami­n­te cum, într-o noapte, pe cînd era la mă­năstire „au apărut 89 de securiști”. Atunci a fost „anul de răscruce cu Securitatea”. Erau căutați el, pă­rin­te­le Arsenie Papacioc și părintele Mar­cu pentru că erau pe o „listă a au­to­ri­tă­ților”. „Părintele Marcu a făcut 20 de ani de închisoare și o vorbă nu a scos la cele mai cumplite pedepse, la su­te­le de bătăi la talpă. Nimic nu zicea. A îndurat 30 de grade timp de trei zile, apoi trei zile la minus 30 de grade. A rezistat și a ieșit vorbă că-i fachir. A­cum, se spune că-i cel mai mare sfînt din cimitirul Sihăstriei”, iar imediat se întoarce spre fereastră, parcă urmă­rind în zare plaiurile mănăstirii.

Au fost controlați „din fir în păr”, securiștii au răscolit chiliile tuturor că­lugărilor, au verificat chiar și în cărți sau printre haine, iar lîngă fiecare fra­te de mănăstire sau călugăr erau me­reu cîte doi oameni care îi supravegheau. Nu știe nici pînă astăzi ce căutau. Pă­rintele Marcu și părintele Arsenie Pa­pacioc au fost arestați, însă el a scăpat datorită unei decorații de elibe­rator, pe care a primit-o deși nu a lup­tat nici măcar o zi. Însă, Re­gi­men­tul 45 din care trebuia să facă parte, dacă nu mergea la Școala Militară, a fost detașat pe frontul de vest, unde „a fost decimat pentru că pe noi nu ne-au pregătit. Nemții au dat in­s­truc­țiuni «să nu-i pregătiți».”

A făcut armata de trei ori însă „am făcut instrucție mai mult singur”. De­și era tunar și avea grad de sergent ma­jor, a văzut tunul de cavalerie doar de la distanță pentru că „nu mai era ne­vo­ie de ei în răsărit.” Au fost ținuți pî­nă la sfîrșitul celui de-Al Doilea Răz­boi Mondial și a terminat armata știind să facă doar defilare și mînuiri de arme.

A doua oară l-a căutat Securitatea în 1959, cînd avea 36 de ani. Cu pal­me­le adunate în poală, părintele po­ves­tește cum cei care controlau „a­veau un consens. Dacă găseau ceva pentru arestare puneau un pistol sub pernă pentru a avea un motiv mai solid ca să ne ridice. Cînd a venit controlorul, care era un căpitan, să vadă ce s-a în­tîmplat, a zis «ce, pernă-ți trebe ție. Un chetroi». Și a ridicat perna, dar nu a găsit nimic. Atunci m-am dus la tata și la mama, care erau veniți în vizită, și le-am dat perna să o ducă acasă. Le-am spus că la mănăstire perna n-are voie.” A scăpat și de această dată, dar din cauza decretului din 1959, a fost nevoit să plece din mînăstire pen­tru că nu avea cel puțin 55 de ani, cum obliga legea.

De la pus pavaj la vopsit garduri

Însă pe teritoriul țării era nevoie de profesori. Și cum părintele avea absolvite facultățile de fizică, ma­t­e­matică și cea de filosofie, s-a pornit să predea la mai multe școli. În va­can­țele de vară însă, era întotodeauna îm­părțit între casa părinților și mă­năs­ti­re, iar în fiecare duminică era mereu pri­mul la biserică. Din acest motiv „au început activiștii să mă încolțească. M-au pus odată să dau cu var gardul miliției. Dar, bucuria mea, pentru că tata a fost zugrav și știam meserie. Se uitau să vadă dacă fac mofturi ca să se ia de mine, dar mie puteau să-mi dea tot satul să-l văruiesc”, îmi îm­păr­tă­șeș­te părintele zîmbind larg.

Autoritățile nu au încetat niciodată să-i caute „nod în papură” și bă­trî­nul monah își amintește cum „într-o vară, a venit un comandant în satul în care eram repartizat să predau, să vadă ce fac. Și pentru că la sat e noroi, eu tot timpul liber mă ocupam să pun pavaj, pietre. Atunci făceam legătura cu cancelaria și mijlocul curții, unde era o fîntînă. Eram pe la mijlocul lu­cră­rii și apare comandantul, iar la fîn­tînă era o învățătoare bătrînă.” Co­man­dantul s-a apropiat de femeia și a în­tre­bat-o de ce bărbatul acela înșiruie pietre în curtea școlii. Aceasta i-a spus că asta „face mereu; pune pietre”. Și băr­batul a plecat, neputînd să-i facă ni­mic. Astfel de controale deveniseră pentru el o rutină, ba chiar, la un moment dat, a fost trimis un profesor de geo­gra­fie „să-l țină în vizor”, dar „a venit 1964, nu se mai făceau arestări și nu m-am mai temut, am scăpat de grijă”.

Cancerul pierdut pe drum

Nu s-a putut întoarce la mă­năs­ti­re pînă în anul 1984, după ce a ieșit la pensie, și cînd „ultimul care se opu­nea venirii mele la mănăstire într-o căruță din aia lungă se expedia”. Pă­rin­tele Hrisostom își amintește că a încercat să se-ntoarne mai repede la Bucium, însă erau mereu oamenii con­trolați la intrare și din cauza asta le-a cauzat probleme călugărilor. „Părin­ții spuneau să nu vin că se desființează mănăstirea, iar maicile se luau de cap, așa că mi-am văzut de treabă.” Nu s-a rupt de tot de mănăstire și, în secret, mai lua legătura cu părintele lui du­hov­nicesc, al cărui nume îl poartă și care mereu îl ajuta cu sfaturi și „cu­vin­te pentru suflet”.

Pare că nu vrea să spună mai mul­te despre tatăl său adoptiv din mănăs­ti­re și care a murit chiar în camera în care a devenit acum bibliotecă. Îmi arată unde era patul pe care acesta și-a dat duhul și unde stătea el, ascul­tîn­du-l, în chilia transformată în încă­pe­re pentru cărți. „Aici era patul și eu șe­deam pe scaun alături și îi țineam mî­na în timp ce un părinte bătrîn îi controla pulsul. Pulsul îi bătea și respirația a încetat.” Se oprește pentru o clipă să-și dreagă vocea și rămîne cu privirea țintuită în perete. „Avea 95 de ani. Și după încă cinci ani, am apă­rut la mănăstire definitiv. Ar fi îm­pli­nit 100.”

A fost preoțit imediat după ce s-a întors la mănăstire, în 1984, din cau­za unei eczeme la picior de care me­di­cii au spus că e cancerigenă și in­cu­ra­bilă. După revoluție a aflat însă că nu avea cancer, iar aceleași persoane care, în comunism, au vrut să-l scoa­tă afară din mănăstire, s-au întors din nou împotriva lui. „Au văzut că nu mai muream, dar nu mai aveau cum să mă alunge, că au căzut de la pute­re”. În 1992 a fost numit stareț al mănăstirii pînă în 1999, cînd s-a re­tras din funcție pentru a se putea ocu­pa „de treburile duhovnicești”. Acum, la cei 88 de ani, administrează plata cheltuielilor de la mănăstire și îm­par­te povețe cu sacul.

Experiența pe care a acumulat-o îl ajută să aibă mereu o vorbă bună pen­tru toată lumea. Îmi spune că, în mănăstire, ca și în viață, nu e bine să fii mîndru. Rămîne zîmbind, în în­tîmpinarea amintirii care i-a răsărit în minte. „Odată, cîțiva profesori, foști colegi, l-au întîlnit pe părintele Cle­o­pa și l-au întrebat de mine. El a zis că pun cu rădăcina în sus.” Părintele o spune și acum tuturor, că, la mă­năs­ti­re, trebuie să faci ce ți se spune, nu trebuie să ai mofturi. Apoi continuă făcînd cu ochiul, complice. „Ade­vă­rul este altul. Crinul este mîndru, mă­tră­guna scîrboasă, iar iarna dispar amîn­două, dar rădăcinile rămîn în pămînt. Dacă scoți rădăcina de crin este mică pe cînd aia de mătrăgună grasă, frumoasă. Din cauza asta nu e bine să ai pretenții. La noi, la mănăstire, tot tim­pul este iarnă și dacă e rădăcină de crin,cu pretenții, e vai de capul ei. Nu e bine să te lauzi cu frumusețea. Zi că ești urît, că ești mătrăgună.”

Nu i-a plăcut niciodată părintelui să se îngrijească de treburile altora, să se amestece în ce au alții de făcut. Îl întreb, așternînd întrebarea pe car­ne­țe­lul ce stătea între noi, ce părere are despre celelalte confesiuni. Îmi răs­pun­de fără a sta pe gînduri că nu trebuie să ne intereseze, că nu trebuie să știm ce fac alții. Iar dacă dintre aceștia sînt persoane care ne dușmănesc, atunci tre­buie să-i iubim și să privim relația dintre ei și noi ca o afacere. Noi ne iertăm și prietenii și dușmanii dacă ne greșesc, „iar Dumnezeu ne iartă gre­șe­lile noastre”. „Dar să-l ierți zdra­văn pe dușman, să-l iubești, că el se spală de păcate.” Apoi rîde cuprins brusc de cine știe ce amintire. Fața, care pînă atunci era palidă și cu trăsături obo­si­te, i se îmbujorează. Îmi povestește de Dumnezeu, de sfinți și de faptele lor de parcă ar fi fost de față cînd s-au întîmplat. „De necurat, cu Doam­ne miluiește scapi”, continuă pă­rin­te­le la fel de însuflețit. Îmi spune că doar che­mînd divinitatea în ajutor ajungi ca un copil fără griji, care dacă are doar o coajă de pîine din care molfăie, e tot dolofan.

De 40 de ani scrie pentru fiecare literă din alfabet, pe pătrățele de hîr­tie, cuvinte de duh pentru că „litera e moartă, iar duhul e viață”. Hîrtiile pu­se una peste alta s-ar înălța la zece me­tri de la pămînt. „Mai am încă ju­mă­tate de metru de completat la teancul de hîrtii și după mă duc și eu sus, că nu mai am nimic de făcut aici”.

Andrei MIHAI

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top