Acasă la Antoaneta Ralian

Sună telefonul. Doamna Ralian se ridică greu și întinde mâna după el. „Alo, da?”. Se aude ciripit de vo­ce din receptor. „Să știți că asta îmi fa­ce foarte mare plăcere”. Mă uit la raftu­ri­le atît de ticsite de cărți, încît te mi­­ri cum nu se desfac. Sînt cărți și la pi­cioarele mele, lîngă cotul meu, pe me­se, pe dulap – toată mobila, de fapt, pare strecurată printre cărți. „Dar de unde aveți numărul meu, nu vă su­­­părați?”. În apartamentul mic, de do­uă camere, e o dezordine plăcută. Un ceas ticăie discret. „Da, vă mul­țu­­mesc foarte mult. Să mă mai su­na­ți, îmi face plăcere să vorbesc cu dumneavoastră”.

Închide și zîmbește mirată: „Era un tînăr, mi-a găsit numărul în car­tea de telefon, voia să-mi spună personal că-i place foarte mult cum traduc”. Cadourile neașteptate ca a­ces­ta îi sînt foarte prețioase, spune An­toa­neta Ralian, și ele vin mai rar prin telefon și mai des pe la lansări de car­te. Oamenii o recunosc și vin să-i spună că au citit Oscar Wilde, Vir­gi­nia Woolf, Henry Miller, Char­les Dickens, Daniel Defoe, D.H. La­wrence, Iris Murdoch ș.a. și că au ținut neapărat să-i mul­țu­mească. Pu­­țini traducători au parte de o ad­mi­rație ca asta, rezervată de o­bicei scriitorilor.

Extrem de discretă și de scrupuloasă cînd vine vorba de propria vi­a­ță, Antoaneta Ralian nu și-a s­cris ni­­ciodată memoriile, iar numeroasele interviuri pe care le-a dat au sur­vo­lat subiectul. La ultima întîlnire cu publicul, la Gaudeamus, a fost ne­­voită să recunoască însă faptul că, pen­tru prima dată în viața ei, a spus lu­cruri pe care nu le-a mai spus ni­ci­odată și că meritul de a fi scormonit atît de insistent, dar delicat, în a­ce­la­și timp, în sufletul ei, îi aparține lui Radu Paraschivescu. Con­vor­bi­rile lor se găsesc în „Toamna de­ca­nei” (Humanitas), un volum pe ca­re l-am așteptat ani buni.

În mai, Antoaneta Ralian îm­pli­nește 88 de ani. Între timp, lu­cre­a­ză la o nouă traducere din James Joy­ce, „Portret al artistului în tinerețe”. N-aș ști să spun cu exactitate a cîta, însă în apartamentul ăsta modest din București a tradus mai bine de 120 de cărți. Aproape niciodată nu le re­ci­tește, ca să nu-și găsească slă­bi­ci­u­ni în texte. „Știu că nu sînt o persoană care să aibă multă încredere în ea, de aceea nu le recitesc”. Răsplata i-a fost recunoașterea din partea lumii litera­­re, pentru că cea financiară n-a existat niciodată: o traducere se plătește, în medie, cam cu 1500 de lei. Cu doi, trei ani în urmă, traducătoarea a de­clan­­șat fără să vrea o întreagă dezba­te­re, re­fu­zînd suma oferită de Ade­vă­rul Hol­ding pentru o reeditare a ro­manului „Amantul doamnei Chat­ter­ley”.

I s-au propus 8000 de lei – un preț pe care generația de azi l-ar conside­ra fair. „Mi s-a părut indecent de ma­­re pentru o reeditare. Pentru o tra­­ducere nouă eu iau cam 15 milio­a­ne, nu puteam accepta atâția bani pen­tru ceva tradus cu mulți ani în urmă și publicat din nou. Unii au zis că am făcut bine, alții că sînt fraieră, dar așa am considerat eu atunci”. A acceptat în cele din urmă jumătate din sumă, cu rezerva că tot prea mare a fost. „Știu că am fost prost plătiți și sub­e­va­luați toată viața noi, traducătorii, dar nu pot lua cât nu consider că me­ri­tă”.

Tinerețea spirituală nu e o vorbă goală din cărțile de self-help, știi a­sta cu certitudine după ce o întîlnești. Traducerile ei, inclusiv cele recente, au prospețimea și cochetăria unei min­ți de 20 – 30 de ani. Cel mai bine o spune tot Radu Paraschivescu: „Avem de-a face cu un om care vor­beș­te și scrie șampanizat, cu sinceritate, cu umor și cu o vioiciune pe ca­re nu i-a avariat-o nici una dintre în­cer­cările cărora a fost supusă”.

Florentina CIUVERCĂ