Alexandru Sălceanu: Cei patru ani din mandat ar trebui să fie ani de sacrificiu

Dacă rectorul pre­ia și atribuțiile unui manager, universitatea devine o afacere?

În nici un caz. Universitatea nu trebuie să fie Politehnica S.R.L. Imobiliar, poate să fie un S.A. care să implice toate cele 11 facultăți și care să întrețină relații cu me­diul economic, care să fie centrate pe spri­jinirea procesului de cercetare și a celui didactic. Cînd mă refer la sprijinire spun programe de practică în comun, de fi­nalizare a studiilor, de licență sau diser­ta­ție făcute împreună cu firmele. Să se mear­gă în continuare pe teze doctorale ca­re să rezolve parțial sau într-o anumită mă­sură niște cerințe venite din mediul e­co­nomic. Dar pentru aceasta trebuie să e­xiste burse suplimentare, pentru că stu­den­ții au acum la doctorat o bursă in­sig­nifi­antă și neatractivă, în jur de 735 de lei. Sigur că relațiile cu un mediu economic foar­te puternic s-ar putea finaliza în in­ves­tiții într-un parc tehnologic al Ia­șu­lui, un centru de conferințe și multe alte do­menii în care interesul este comun: să avem studenți pregătiți care să ajungă la nivelul de ingineri a căror inserție pe pia­ța muncii să se facă firesc.

Și atunci cum priviți dumneavoastră atribuțiile unui rector-ma­na­ger?

Răspunderile rectorilor în contextul nenumăratelor provocări și impredictibilități ale momentului este foarte mare. În conceptul meu, cei patru ani de mandat ar trebui să fie patru ani de sacrificiu, rectorul în această perioadă nu trebuie să fie nici unul dintre cei mai mari profesori ai școlii, dar nici unul dintre cei mai mari cercetători. Acesta va trebui să fie implicat profund în toate proiectele de dezvoltare de atragere a fondurilor, proiecte la nivel local, național și internațional.

Universitățile tehnice nu s-ar putea menține cu finanțare exclusiv bugetară

Într-un clasament realizat a­nul trecut s-a arătat că majoritatea rec­torilor ieșeni au publicate un nu­măr relativ mic de lucrări în reviste de specialitate. Cît de important este a­cest criteriu de „cercetător productiv”?

În mod cert, performanța știin­țifică trebuie să existe, pentru că nu poți fi credibil. Este important să fii credibil, nu poți fi dacă nu ai un număr improtant de articole, dacă nu ai o carieră profesio­nală înainte, nu ești membru marcant al or­ganismelor naționale și internaționale. Dar, în mod firesc, cred că aceasta este suc­cesiunea. Pînă în momentul accederii la funcția de rector trebuie să ai un CV ex­trem de convingător și în următorii pa­tru ani speranțele de creștere a consisten­ței acestui CV trebuie să fie ponderate.

Conform Legii Educației, universitatea poate înființa, începînd cu anul universitar în curs, societăți comerciale. În ce măsură este aceasta o oportunitate realizabilă în mandatul dumnevoastră?

În primul rînd, legea stimulează acest gen de activiăți. O universitate va tre­bui să atragă fondurile suplimentare, susținerea bugetară nemaifiind suficien­tă. Este de așteptat ca în următorii ani, în contextul crizei, suportul financiar să fie diminuat. Și atunci este esențială a­tra­gerea de venituri suplimentare. Noi am putea înființa sub sigla UTI Iași o rețea de laboratoare acreditate RENAR care să ofere servicii de certificare a confor­mi­­tății, de testare, de încercare unor nu­me­roși agenți economici, această ofertă tre­buie să fie extrem de largă, dar ar în­semna surse de venituri suplimentare. Cu acestea s-ar putea rezolva cîteva ches­tiuni sensibile, cum ar fi angajarea de oameni care să fie implicați în acti­vi­ta­tea auxiliară. Știm că acum reglemen­tă­rile guvernamentale sînt draconice în a­ceas­tă privință: la șapte ieșiri din sistem se permite o intrare în contrapartidă. Și atunci o serie de oameni care erau implicați în suportul acordat activităților de cer­cetare științifică, fără să fie profesori cer­cetători, nu mai pot fi angajați. Aceste so­cietăți ar putea rezolva aceste proble­me. Este vorba de o complementaritate. Ministerul a trimis semnale des­tul de clare, nu are la dispoziție acel 6% de care se vorbește din PIB pentru în­vățămînt și cercetare. Probabil că sus­ți­nerea procesului din unversitățile tehnice va implica și atragerea de fonduri colaterale, dar în toată Uniunea Europeană universitățile tehnice sînt finanțate din bugetul na­țio­nal într-o proporție consistentă. UTI-urile nu s-ar putea menține în România cu fi­nanțare exclusiv bugetară.

În mandatul viitorului rector, în 2013, se vor împlini 200 de ani de cînd Gheorghe Asachi a înființat prima școală de învățămînt tehnic din țară. Ținînd cont de preferințele noilor studenți cît și de reacțiile absolvenților veniți în contact cu piața muncii, cum arată astăzi învățămîntul tehnic?

Se află într-un moment relativ de creștere a gradului de atractivitate. Da­că cineva dorește să studieze cu res­pon­sabilitate oferta reală de angajare la nivel european va constata că există în UE un deficit de peste 950.000 de in­gi­neri. Sigur, am spus ingineri, cu I mare. E nevoie de specialiști, nu simpli de­ți­nă­tori a unei diplome obținute cu 100 de res­tanțe. Ei nu sînt ingineri. În acest mo­ment, inginerii sînt căutați și în Europa și în lume. Cariera e dificlă, implică un vo­lum de muncă sporit și nu e accesibilă într-o manieră facilă. Și atunci scăderea apenteței către învățămîntul tehnic superior se înregistrează oriunde în lume, și nu este o trăsătură românească, anumite pro­fesii speculative par în prima fază mai accesibile. În faza a doua însă, speran­ța găsirii unui loc de muncă în profilul terminat, absolvit, este foarte mare doar pentru un inginer bun și începe să fie mai redusă în cazul unor profesii care au fost supralicitate în ultimii 15 ani. Noi ar trebui să fim foarte credibili cînd ne a­dre­săm tinerilor candidați sperînd din suflet ca aceștia să realizeze nivelul înalt al șan­selor de angajare în condițiile în care își vor dovedi competența.

Tot în 2013 se împlinesc și 20 de ani de la stabilirea domeniilor de stu­diu ale universității. Daca veți a­junge rector, credeți că este necesară o re­vizuire a ofertei educaționale sau poa­te chiar a facultăților în sine?

În momentul acesta, o res­truc­tu­rare importantă ar aduce mai multe prob­leme și tensiuni decît avantaje. La ora actuală, legea nu impune niște con­di­ții stricte vizavi de dimensiunea unei fa­cultăți, a unui departament și diferențieri în finanțare sînt acordate în principal pe ba­za celor 16 criterii de calitate care pot să asigure 30% din finațarea de bază com­plementar cu cei 70% acordați pentru student echivalent.

Nici o țară nu își permite să facă performanță pe toate ramurile de cercetare

Înainte de revoluție, inginerii erau printre primele poziții în ierarhia socială. Considerați că astăzi s-a devalorizat meseria de inginer?

Sigur, percepția generală s-a schim­bat. Înainte de revoluție, inginerii erau mai bine plătiți decît absolvenții universităților umaniste, erau acele gra­dații, trepte. Inginerii aveau locuri de muncă în oraș, aveau șanse mai mari de a primi o locuință pentru că marele fabrici erau mereu în topurile ierarhiilor fixate în Consiliul Județean. Lucrurile s-au schimbat radical după 1990, dar am con­vin­gerea că România putea să salveze cîteva domenii de dezvoltare, de cerce­ta­re și de industrie. Nici o țară, poate doar SUA, nu își permite să susțină cercetare în toate ramurile și să aibă și performan­ță. Aveam cîteva sectoare în care eram bine situați și, fără doar și poate, le pu­team menține fără a pierde o competiție con­curențială. Piața însă nu e supra-a­glo­merată. Dar, din păcate, cei care vin la Po­litehnică vin pentru că s-au complexat la „Cuza” și nu mai au loc acolo vin la noi din dorința de a găsi cazare în cam­pus și de a primi o diplomă, eventual și o bursă. Sigur, numărul acestora nu es­te lipst de pondere, dar nu reprezintă ma­jo­ritatea. Pentru cei care doresc cu a­de­vă­rat să urmeze o carieră inginerească, lu­cru care implică muncă și seriozitate, șan­sele de a găsi un loc de muncă sînt mari atît în Iași cît și la nivel național.

Cît de mult contează cei 25% ai studenților, în materie de re­pre­zen­tare în structurile de conducere?

Eu cred că este corect, acest 25% are tradiție în România și mi se pare un procent bine dimensionat, cu atît mai mult cu cît am introdus niște criterii de performanță. Este foarte bine că re­prezentanții studenților în consilii sau Senat să fie studenții cei mai performan­ți, să fie cu adevărat tineri care să fie in­te­resați de actul de formare profesională.

Dacă ați avea posibilitatea, cum i-ați încadra, concret, pentru eficiență maximă, în procesul decizional al universității?

Eu am un dialog permanent cu stu­denții, l-am avut și cînd eram decan și îl voi avea și dacă voi ajunge în funcția de rector. Principala lor implicare are do­uă componente. Pe de o parte este cea a actului didactic, unde un feedback permanent din partea studenților ne ajută să îmbunătățim calitatea procesului didactic. Pe de altă parte, implicarea lor în viața campusului trebuie să fie și o școală com­plementară față de școala po­li­teh­nică, una a vieții, a implicării în proiecte so­ciale, în activități obșești și în cele an­treprenoriale care contribuie la formarea lor.

Cătălin HOPULELE