Între paranteze gastronomice

Dacă bunicile noastre mai măsurau din ochi praful de sare și aproximau kilogramul de carne pentru sărmăluțe cu pumnul, cînd vine vorba de cartea de bucate a unui vegetarian, fie el convins, fie mai tremurat în credințele lui culinare, mulți cred că nu-i loc de-un pas alături. Elena e de altă părere și la fel e și stomacul ei, vegetarian de oca­zie.

N-are rost să o întreb dacă i-au înghețat mîinile. Deja stăm de zece mi­nu­te pe banca asta și vorbim despre osci­lațiile ei ovo-lacto-carnivore din ultimii trei ani. Fără o filosofie la bază, lipsirea de savorile cărnoase a fost o de­cizie ad-hoc pentru Elena, ca-ntr-o dis­cuție cu sinele și cu ușa larg des­chisă a frigiderului. Nu dintr-un moft, ci dintr-o căutare a unui „stil de viață sănătos”, a refuzat să mai muște din clă­titele cu șuncă expuse pe raftul rece. Vor­bind de sănătate, eu o să aprind o ți­­­gară”, îmi spune, recunoscînd de bună voie paradoxul.

Pe unii îi motivează obsesia slă­bitului sau o rușine de sine după cîte-o ma­să cu variațiuni pe tema muș­chi­u­le­țu­lui de porc și-a mezelurilor. În re­țeta lor se înscrie si ea, fără alte condimen­te cultural-religioase sau influențe din par­tea vreunor prieteni militanți pentru cauze nobile pro-animale. Renunțarea a dospit un an întreg, fără abateri și sta­rea de bine a crescut, după legea cărții de bucate, ca un aluat bine frămîntat.

Dar cum nu s-a adăugat un cult al vegetarianismului cît cuprinde, noul stil de viață s-a mai lăsat și cînd să-l pună la cuptor, să se rumenească bine proaspetele convingeri, s-au strecurat tentații prin folia de aluminiu a tăvii cu legume. „Ar fi greșit să spun că da, sînt complet vegetariană și, eventual, să am pretenția unui apărător al animalelor, pentru că nu sînt. Deși mi-ar plăcea să ajung la un asemenea nivel în ce privește treaba asta, să cred în ceva mai mult, să mă motiveze ceva profund”, îmi mărturisește Elena, cu vinovăția unui copil care mai fură, din cînd în cînd, bomboane din cutia ascunsă pe raftul cel mai înalt din bucătărie.

Mirodenii cu două fețe

Din toate condimentele ce se presoară peste tocana de așteptări de la viața de vegetarian, i-au lipsit multă vreme pofta de-a călca strîmb și sentimental de sacrificiu. Însă cînd a lăsat studenția ori ocaziile speciale să-i intre în bucătărie și să-i completeze rețeta, au contribuit toate cu cîte-un praf din fiecare condiment interzis și stilul cel nou s-a frăgezit și, pe alocuri, s-a fărîmițat. Pe marginile tăvii cu legume s-au așezat tot mai des bucăți de pește și Elena a decis să nu se intituleze vege­tariană, de frica ipocriziei, „că doar tot carne se cheamă”. „Eu nu vreau să fiu o Miss care își pune eticheta asta și-apoi spune că mănîncă numai carne de pui”, ține să-mi lămurească ea cu mîn­dria unui om conștient de ce pune pe masă.

Pînă la urmă, Elena își asezonează regimul cu de toate și cartea ei de bucate se editează la fața locului. Nu se încadrează undeva anume, nu se de­zice de bunătățile bătrînești și, mai ales, cînd merge la cină, nu trimite anun­țuri speciale cu pretenții semnate „un ve­ge­tarian”.

Anca TOMA