O lume cît o dubă
Șah-mat 28 ianuarie 2012 Niciun comentariu la O lume cît o dubă 0Îți intră în sînge ca o boală grea. E suficient o doză și dacă n-aș fi simțit pe pielea mea, n-aș fi crezut că te poate prinde într-atît. De cum mă întorc în țară, după o călătorie de o zi sau o săptămînă, nu știu cum să fac să plec din nou. Nu pentru totdeauna, deși recunosc că mi-a trecut prin minte. Pentru cîteva zile. Și cînd toți ceilalți savurează fiecare cuvințel a lui Gâdea, eu pierd ore întregi la Travel and Living.
Mama a ieșit prima dată din țară în 1987. Știu povestea pe de rost, a fost în Maroc, cu o escală la Lisabona. Și cînd a intrat într-una dintre toaletele din aeroportul capitalei Portugaliei și-a spus că într-o revelație: „Doamne, dacă așa e aici, cum o fi mai departe?” Și s-a întors într-o țară gri, prinsă într-o iarnă veșnică.
Îi era frică să vorbească mai tare, bancurile despre Tovaraș erau spuse doar în cercuri restrînse pentru că puteau deveni lesne motiv de șantaj. După 1989 toată lumea a putut spune orice. Dar au trecut aproape alți 20 de ani pînă cînd a reușit să plece din nou în afară. Și asta ca să muncească. Chiar și-așa, pentru ea nu exista libertate mai mare. Nici pentru mine. O călătorie face cît o mie de case, 200 de mașini de lux și ceva bijuterii. Și poate pentru asta Piața Universității s-a îmbrăcat într-o aura care pare să nu mai poată fi egalată nici de zece ieșiri în stradă la rînd. Pentru că oamenii se treziseră hotărîți să-și întoarcă norocul.
Pentru libertatea de a călători aș scanda și eu în stradă. Îmi place să mă schimonosesc într-o limbă pe care n-o știu, să gust dulciuri cu nume imposibile și să mă plimb pe străzile cu istoria altora. Oamenii sînt la fel peste tot, dar e minunat să le vezi strălucirea dată de o viață diferită, într-un alt loc sau timp.
Și în Piața Universității se striga orice. Mi-a plăcut „nu vă fie frică, duba e prea mică”. Nu știu însă dacă de duba ar trebui să ne fie frică vreodată. Problema nu mai e demult statul polițienesc, ci starea de așteptare din care nu mai ieșim. Stăm în cuib cu ciocurile deschise, așteptînd de mîncare. Într-adevăr, duba e prea mică.
Andreea ARCHIP
Adaugă un comentariu