România pruncilor nenăscuți

Nu știa ce urma să i se întâmple, prin ce va trece. În definitiv, nici nu-i păsa. Tot ce conta în momentul acela era frica. Frica de necunoscut, de Pro­cu­ra­tu­ră, de închisoare. De fapt, nici nu se știa foar­te bine cum erau pedepsite fe­me­i­le care încercau să își provoace avort.

Îi era ciudă, o ciudă imensă, pentru că folosise ovulele alea dureroase pe ca­re le introduceai înainte de contactul sexual și usturau ca dracu’ de nu mai sim­țeai nici un fel de plăcere. Mai e­xis­tau și așa-numitele filme chinezești, niș­te bucățele de hârtie subțire și moa­le, dar și ele s-au dovedit a fi ineficiente.

O viață încăpățînată 

Daniela Draghici era studentă în anul I la Facultatea de Limbi Ger­ma­nice, Universitatea Bu­cu­reș­ti, a­tunci cînd i-a întîrziat pentru prima da­tă ciclul și a înțeles că a rămas în­săr­ci­nată. „Pe vreme mea nu se găseau pre­zervative, așa cum aveți voi acum, cu arome și diverse forme”. După decretul prezindențial cu numărul 770 din 19­66, viața femeilor din România s-a trans­for­­mat într-un chin.

Tot jazzul din lume, pe care îl as­cul­­ta pe ascuns, și întreaga ei pasiune pen­tru cultura americană nu puteau să îi ofere o alternativă. Noroc de părinții pri­e­tenului ei. Aceștia aveau o cunoștință, o femeie cu bunătate de măicuță care cunoștea, la rândul ei –pentru că exista un soi de rețea ascunsă – o asistentă me­dicală. Timp de o săptămînă, asisten­ta medicală i-a făcut Danielei injecții in­tramusculare care ar fi trebuit să provoace un avort spontan.

Grețurile însă au continuat nestin­ghe­­rit. Ca să vomite mai ușor, Daniela mîn­ca în fiecare dimineață numai cîte o portocală. Apoi, auzise ea ca dacă faci băi fierbinți sau cari piese de mobilier prin casă, există șansa de a scăpa de co­pil. După ce le-a încercat pe toate, Daniela a ajuns pe canapeaua roasă a unei bătrâne.

„A fost un drum lung, cred că fe­me­ia stătea undeva la ieșirea din Bu­cu­rești, pentru că am străbătut tot ora­șul”. Iar casa era una bătrînească, cu un sin­gur nivel și cu brațe de viță-de-vie răs­­firîndu-se pe pereți. Înăuntrul ei, la lu­mina unei lumînări, cu instrumente fi­er­te pe o sobă, cu o cîrpă ținută între din­­ți, într-o liniște deplină, bătrîna a sc­rijelit uterul Danielei.

Moartea cea de taină

Chiar de a doua zi, tînăra – astăzi o fe­meie de vîrsta a treia, tunsă scurt, an­gajată la Fundația IREX – a înțeles că totul fusese în zadar. Și nu înțelegea, nu putea să conceapă cum de tentativa de avort eșuase.  „Noroc de acea co­le­gă a pă­rinților iubitului meu. Tot ea m-a dus la un medic care stătea în cartierul Tei”.

Apartamentul cu geamurile de la bu­cătărie blindate și mobilerul clasic, tern, specific vremurilor, i-a dat mai mul­tă încredere. Avortul a fost finali­zat pe masa de bucătărie, în urma unei a­nestezii locale, cu chiureta fiartă într-un vas de aluminiu pe aragaz. Totul s-a desfășurat în aceeași liniște, cu o du­re­re mai puțin ascuțită. Doctorul, un bărbat de vîrsta a treia, nu i-a pus nici o în­tre­ba­­re. Datele esențiale îi fuseseră aduse la cunoștință și nu-l interesa nimic mai mult.

Nu ajunsese la închisoare, taina ce se pecetluise între pereții încăperii a ră­mas acolo. După doi ani, Daniela l-a vizitat din nou și abia apoi s-a decis să îi păs­treze pe cei doi băieți pe care îi are as­tăzi. Soțul ei, iubitul de la vremea res­­pectivă, s-a stins, între timp, iar Da­­­niela locuiește cu unul din copii.

După 1992, Daniela Draghici a în­ceput să promoveze prevenția în să­nă­tatea reproducerii, ca membră a boa­rd-ului Societății de Educație Con­traceptivă și Sexuală (SECS). Împreună cu Centrul pentru Dez­vol­ta­­re și Activități Populaționale a in­tro­dus primele servicii model de plani­ficare familială în România, iar ex­pe­ri­en­ța femeilor care n-au putut crește co­­piii regimului comunist a fost a­du­na­tă în monografia „Voci ale femeilor din România”. Conform datelor o­fe­ri­te de SECS, între 1966 și 1989, peste 10.000 de asemenea voci s-au stins.

Lina VDOVÎI