Musca are mînă de artist

Își vinde arta pe Internet și tot aici te poți împrieteni cu el, dar nu zice „nu” la nici o invitație la suc. Mi-au atras atenția, ca multor alte persoane cărora a ajuns să le pic­te­ze pereții, tricourile sau pînzele, cî­te­va pos­tări pe Facebook cu imagini ale creațiilor sale. Nu are pretenții că ar fi un artist, ci doar îi place să se joa­ce cu vopseaua.

Unul din desenele lui urcate pe Facebook m-a făcut să îl contactez și să vreau să îl cumpăr, prin urmare ne-am întîlnit ca să negociez prețul lu­crării. Așa am făcut cunoștință cu Ionuț, alias The Fly (n.r.: Musca), stu­dent în anul I la Facultatea de Au­tomatică și Calculatoare care „în timpul liber mai mîzgîlește cîte ce­va”. Îmi spune deschis că își vin­de arta doar să își acopere costul ma­terialelor și poate să mai cumpere un spray de vopsea în plus, pentru „lu­crări neprevăzute”. Ne-am întîlnit într-un bar de lîngă autogara din Pă­curari, dar nu avea pînza despre care vorbisem pe Internet. Își astepta pa­chetul de la părinți și nu era sigur da­că mă va convinge să îi cumpăr lu­cra­rea așa că „nu a mai tîrît-o după el”.

Îmi povestește că s-a apucat întîi de graffiti, pe pereții blocurilor din Bo­toșani, cînd era încă în liceu, dar mai apoi a trecut și la obiecte pentru pictură. „Am început prin 2010 cu arta stradală. Tot atunci m-a prins și poliția, chiar la primul de­sen, dar cum am ieșit m-am întors să-mi termin lucrarea. Erau nebuni da­că ei cre­deau că las desenul ne­ter­minat. Muncisem trei zile la șa­bloa­ne”. În 2011 însă a pictat stadionul din Bo­to­șani, de data asta legal, prin­tr-un proiect al primăriei orașului.

Își dorește ca arta stradală să se le­galizeze, însă nu cea plină de obs­cenități, ci adevărata artă stra­da­lă. „Sînt mulți pereți urîți în Iași iar un pic de culoare nu le-ar strica. Am unul lîngă cămin la mine pe care l-aș pic­ta și pe gratis. Sînt urîți și mo­ho­rîți așa gri”. Deși e sesiune și nu prea are timp, își mai alungă stresul pic­tînd pereții camerelor de cămin cînd e so­licitat sau dacă nu are unde, își pic­tează frigiderul. „Ultima victi­mă a fost sicriul cu mîncare de la mine din cameră. Nu aveam ce picta așa că mi-a căzut el în mînă”. Nu apu­că să își termine ceaiul și sare ca ars cînd vede că mai erau cinci minute pînă să vină autobuzul cu pachete. Dăm mîna în fugă și ne despărțim cu pro­misiunea că o să-l caut să-i cumpăr ta­bloul. Nici nu ar putea fi altfel. Deja i-am facut loc pe peretele ca­me­rei mele.

Andrei MIHAI