Pastorul românilor rătăciți

Pămînturile pe care s-a născut sînt locurile la care se întoarce întotdeauna cu drag, sînt rădăcinile de care este mîndru. Recunoaște că este ceva în ace­le locuri care îl duc cu gîndul la co­pi­lă­rie și, deși toată viața și-a dedicat-o mănăstirii, sînt și acele lăcașuri un tă­rîm sfînt. În felul lor.

Părintele Vitalie Danciu, starețul Mănăstirii Golia, își strînge straiele lungi cu grijă și își proptește coatele în genunchi. Povestește cu luare-aminte că și-a lăsat locul natal pentru că a avut o chemare lăuntrică. „Nu poți spu­ne așa, din senin , «vreau să merg în mă­năs­ti­re, să încerc nu știu ce experiențe noi», dacă ai chemare pentru așa ceva, ur­mezi calea asta, chiar dacă ispitele vin din toate părțile”, recunoaște că­lu­gă­rul. Deși admite că de multe ori s-a gîndit la cît de pașnic ar fi fost să stea în pus­tiu, „să nu mă deranjeze nimeni, în afa­ră de duhurile rele” pe care le-ar fi alungat la fel de ușor cum și-ar fi șters un gînd rău din minte. Însă a rămas în România pentru că și aici sînt oameni care au nevoie de ajutor spiritual, „sînt atîtea persoane neajutorate, dez­nă­dă­j­du­ite, care au atîtea supărări încît este mai mare terenul de misiune în țara noastră decît în alte părți”, spune părintele răsuflînd cu greu. Își hrănește nevoia de a-și ajuta aproapele zilnic, cînd zeci de credincioși trec pragul chiliei sale devenite un fel de lăcaș al celor neajutorați. „Românii autentici sînt oameni de omenie. Au un suflet frumos, nu știm noi să îl coordonăm și pentru că se lasă pradă ispitelor, de multe ori ne scapă de sub control”, recunoaște sta­rețul.

Mărește ochii curioși cînd vine vor­ba despre originile sale despre care po­vestește cu seninătate în voce, co­bo­rînd tonul parcă pentru a spune un secret. „Sînt unul dintre ultimii urmași ai ba­bei Vrîncioaia”, spune lăsînd să îi sca­pe un zîmbet complice pe sub mustața bo­gată. Are un chip blînd care nu te lasă să îi ghicești vîrsta, așa că l-ai crede pe cuvînt, dacă nu ai ști că totul nu este de­cît o legendă.

Nu a avut nici un dubiu că ur­mea­ză calea cea bună cînd a plecat pentru prima dată la mănăstire, la Sihăstrie. Și-a menținut drumul pentru că știa că va ajunge la un liman „și acel liman este mîntuirea, dacă nu o atingi, ai pierdut tot ce ai cîștigat în viață și ai făcut degeaba umbră pămîntului. Ori asta poate să o facă și un copac”, re­cu­noaște starețul Vitalie învîrtind dege­te­le într-un cerc imaginar. Își mai prin­de din cînd în cînd mîinile în barba lungă, căutînd bărbia pe care o mîn­gî­ie privind în gol, pentru a-și ordona gîn­du­rile. „Trebuie să mergi drept pe drumul bun, ăla sigur te va duce la o destinație precisă. Și în toate trebuie să lupți pînă la sfîrșit, nu doar un pic, apoi cînd dai de greu să schimbi ma­ca­zul. Pentru că viața toată este o lup­tă”, spune părintele aruncîndu-și pri­vi­rea către o bucată de hîrtie uitată pe ma­să de parcă acolo ar fi stat scrise toate învățămintele sale.

„Dumnezeu a lăsat săracii și bo­ga­ții pentru ca aceștia din urmă să îi aju­te pe cei care au mai puțin. Țara noastră este asemenea săracilor”, crede pă­rin­tele, iar țara cere ajutor, numai că „nu știm noi ce să facem cu ajutorul acesta”. Și, exact ca în pilda talanților, ne îngropăm bănuțul de aur în speranța că de acolo vor crește copaci cu bani.

Cristina BABII