Pentru cine se ridică fustele

Seara de marți, 24 ianuarie, a fost una culeasă parcă de pe străzile boeme ale Parisului și inspirată de cabaretul franțuzesc. Pe scena Teatrului „Cub”, actorii și balerinii au împletit prin dans și muzică firele nonconformiste ale musical-ului „Kabaret – Nostalgie în două părți”. Începînd cu ora 18.30, reprezentația adusă în atenția publicului de către fosta balerină și actualul regizor Beatrice Rancea, alături de coregrafa Yvette Bozsik, a dat un nou sens teatrului dramatic, iar tragedia și comedia au îmbrăcat straie noi, neconvențional de multicolore.

„Tînără domnișoară, un moment rămîneți nemișcată, stați în picioare, lăsați-mă să vă văd. Da, așa va merge treaba. Ceea ce vreau eu de fapt, durează numai pînă la trei. Deja a trecut și s-a și întîmplat”.

Nu sîntem îmbrăcați de gală și nici nu ni se spune că ar fi trebuit să ne pregătim pentru o ședință foto. Dar cînd purtătorul unui joben argintiu, foarte înalt, anunță într-o germană sacadată, în difuzoare, că ar trebui să stăm „ca la poză”, el profită de neatenția noastră și dă startul primei melodii, „Kleines Fräulein” (n.r.: „Micuțele Domnișoare”). Pe ea dansează la unison personaje atît de diferite, încît nu te-ai fi așteptat niciodată să le vezi pe aceeași scenă.

Pusă în scenă sub forma mai multor mici momente ce reunesc eroii cabaretului german al anilor ’20-’30, prima parte așază, undeva deasupra norilor pictați pe niște pînze imense, un yodler, dansator tradițional german, și o damă de companie într-o rochie de charleston pe al cărei umăr s-a oprit un șal din pene roșii. Și din schimbul de priviri dintre cei doi se desprinde un sentiment de nepăsare, de parcă nici nu s-ar cunoaște.

De la Orient la Occident

Nu sîntem la vreun bal găzduit de Moulin Rouge, sub tutela boemului Toulouse-Lautrec însă de Belle Epoque ne amintesc acum balerinii Operei Naționale Române din Iași. Cu mișcări învățate de la coregrafa Yvette Bozsik, actorii de pe scena Teatrului „Cub” urmează, asemenea Lizei Minnelli, pașii din „Cabaret”, o înlănțuire unitară de contorsionări energice și îndelung antrenate.

„A fost odată un muzician care cînta într-o cafenea și toate fetele drăguțe se așezau în preajma lui. El cînta dulce în major și în minor, cînta pur și simplu minunat”.

Spectacolului de varietăți muzicale și coregrafice i se aduc și cîteva elemente orientale atunci cînd Șeherezada celor „O mie și una de nopți” deschide ușile dulapului în care se află și seduce cîțiva „băieți-șarpe”, pentru a-i lua cu ea. După cum spune și cîntecul „A fost o dată ca niciodată/ O prințesă divină orientală/ Care s-a îndrăgostit/ De un servitor”. Aceasta lasă locul unui Don Juan ce bea dintr-un pahar de martini, îmbrăcat într-un costum rozaliu, cu ciupici roșii în picioare și o floare asortată, la reverul hainei. Pentru el se întrec în pași de dans Beatrice Rancea, alături de o altă dansatoare, pînă cînd realizează că Don Juan-ul a dispărut și, în loc să se mai certe, se unesc într-o pereche ce plutește, parcă, pe acorduri de tango.

Rendez-vous cu păpuși

De după cortina sobrietății apare și micuța Heidi, care dansează swing cu omul ei de zăpadă în timp ce un ventriloc își prezintă păpușa îmbrăcată la fel ca el într-un costum negru și cu papion la gît.

Strînsă într-o rochie de catifea roșie cu pene negre, o doamnă îmbracă întreaga sală în glasul ei sfios, într-un moment de o tăcere vibrantă, parcă mai intensă decît pînă atunci. Ea nu vrea decît să i se aprindă o țigară si face un semn discret păpușarului spre port-țigaretul salvator. El se lasă cucerit de galanta prezență feminină, dar momentul este întrerupt de zgomotele pașilor stîngaci ai celor trei clovni ce ies dintr-un dulap cînd, sub o claie de păr portocaliu, spîrncenele unuia dinre ei se arcuiesc peste măsură și lasă loc unei priviri melancolice. Cuminte, pe un scaun, el privește restul spectacolului, întocmai ca un copil pedepsit.

Debutul celei de-a doua părți a nostalgiei coincide cu dispariția din cadru a dulapului, a patului, a chibritului și a prietenului uriaș care lasă în locul lor un podium înconjurat de nisip, pe care a cărui trepte urcă încet micul clovn. Și, prevestind lăsarea serii, panourile pictate strălucesc în bătaia luminii incandescente ce aduce cu un cer înstelat. Armoniile de Ceaikovski îi dau la început bătăi ce cap clovnului devenit dirijor al unei orchestre invizibile. Cu priviri ce nu trădează nici o emoție, aceștia își mînuiesc impecabil instrumentele imaginare, de care se lasă pînă la urmă copleșiți, la apogeul trilului fantastic. Iar cînd vede toate acestea, dirijorul face un gest contrariat – își duce mîna prin părul colorat și părăsește speriat scena.

Luminile se sting, iar printre aplauzele spectatorilor, care sînt deja în picioare și trimit spre scenă cîte un „bravo” sau o mică fluierătură, apar și actorii, ce trec ștrengărește prin spatele unei rame de tablou și afișează cîte o grimasă copilărească. Zîmbesc, se înclină, trimit sărutări publicului de parcă piesa abia a început și nici prin gînd nu le trece să ne spună „la revedere”.

Mădălina MORARU