Sărutați și nu ucideți mame
Opinia de la centru 30 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Sărutați și nu ucideți mame 0Își îngrijea copiii cu nespusă blîndețe și plîngea cîntîndu-le de jale. Așa a fost copilăria lor, a copiilor de oriunde și oricînd, cu un strop de tristețe. Apoi au plecat pe unde au văzut cu ochii, iar ea a rămas singură.
Mama mea, a ta, a celor care zac prin pușcării ori a celor plecați în lume, la munci printre străini. Iar inima ei tînguie în fiecare noapte, plină de grijă. Oare are chiar de toate copilul ei, așa cum zice el la telefon cînd sună de Crăciun în fiecare an acasă? Oare fiul de după gratii o să fie vreodată iertat de Dumnezeu pentru păcate?
Oare îi ajung pomelnicile pe care le face ea, mama, la biserică în fiecare Duminică? Și nu există mamă pe Pămînt care să se roage mai puțin pentru copilul ei și mai mult pentru sine. Și nu există, chiar dacă orfelinatele sînt pline, chiar dacă chiuretajele merg pe bandă rulantă în maternități. Și nu există… un Dumnezeu pentru toți. De pe urma frământărilor ei se țese tandrețea și poate niciodată noi, copiii lăsați slobozi din brațe, nu îi dăm crezare atunci cînd vedem durere pe chipul ei. Iar ea știe și se întristează în tăcere.
Mama despre care vă vorbesc apare adesea și la televizor, ucisă de copilul ei cu un topor în cap, ori violată de propriul fiu, care nu de mult i-a stat la sîn, mîncîndu-i din viață. Acea mamă pe care nimeni nu a știut-o de dureri, ci doar de nevoie. Acea femeie îmbătrînită la 30 de ani de bătăile soțului gelos, bețiv și autoritar ca un cocoș pe grămada de gunoi. Acea mamă căreia i se cîntă de 8 Martie „E ziua ta mămico” zace acum într-o baltă de sînge. O cheamă mormîntul în măruntaiele lui să o acopere de pămînt mocirlos, plin de rîme. Și pe el, copilul de la jurnalul de seară spune că nu știe cum, dar s-a pierdut cu firea. Se certau des.
La știrile de la miezul nopții mama își arată iar chipul palid, plin de vînătăi. Și toți o condamnă și o judecă, spun că ea e de vină, nu și-a crescut copiii cum trebuie. Doar i-a iubit prea mult. N-am știut că există și astfel de mame pînă nu am ajuns reporter și am început să intru în viețile oamenilor, uneori cu nesimțirea meseriei. Dar am mai descoperit și durerea nesfîrșită de a pierde un copil zămislit în pîntecul ei. Există și mame care așteaptă să li se întoarcă măcar un zîmbet îndărăt, măcar o vorbă bună. Că abia atunci cînd ajungi mamă descoperi că pruncul zîmbește prin somn, iar asta reprezintă lumea. Că primele lacrimi ce se împăienjenesc pe genele lui sînt sfîșierea din inimă. Abia atunci încetezi să mai respiri, de teamă să nu destrami o clipă din care să-ți prelungești viața.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu