Credibilitate, pe flux

Bunica le spunea, nu prea duios, „ra­dio șanț”. Erau trust puternic într-o vre­me, local, dar cu-n proiect editorial ce permitea includerea, în fiecare ediție, a unor materiale de interes național. În răs­timpuri, subiectele săreau granița și-a­tunci confruntările deveneau și mai apri­ge și se lăsau cu și mai multe precipitații verbale. Cu datele meteo adunate în cîrceii și artrita bătrînelor picioare, re­­dacția se muta de-a lungul uliței, de la un sediu la altul. Libertatea presei ți­nea, acolo, de probabilitatea ca banca din fa­ța porții să fie ocupată, iar concurență n-aveau decît în consiliul de cheflii de la crîșmă, unde se mai politiza și po­le­mi­za din cînd în cînd, însă circulația in­formației se îneca de fiecare dată în vi­și­niul tămîios al vinului de pe mese.

N-au bănuit niciodată femeile din sa­tul bunicii că obiceiul lor de-a an­che­ta marile adevăruri ale vieții ori neajun­surile actualității și de a le trece de la o poartă la alta, avea să ajungă tehnică de măsurare a valorii informației. Pentru ele, cu cît mai mult se strecura o veste, cu-atît mai savuroasă și mai plauzibilă era.

De bîrfa asta păcătoasă ne-am mo­lipsit și noi, contemporanii îndosariați pe Facebook, cu blog de voie și cu uni­versul comasat pe Google, unde știrea se zvonește, trecînd printre milioane de pagini și pe deasupra tot atîtor tastaturi. Ne învelim informația în zgomot, o ase­zonăm cu link-uri și comentarii și o muș­căm abia cînd ne-au recomandat-o des­tui prieteni, cînd pare legitimă nu da­to­ri­tă calitatății materialului, ci a popula­ri­tății.

În sate, „redacțiile” au îmbătrînit, s-au stins și multe n-au mai fost refondate. Fiindcă și acolo s-au instalat mo­ni­toare pe care șuvoiul de noutăți ca­pă­tă credibilitate în funcție de numărul de clone înșirate pe generosul online. Ro­ta­tiva tipografiei virtuale e bizară, dar funcționează banal și la îndemînă: like sau nu te credem pe cuvînt.