Biserica împotriva statului

Transformarea Catedralei Mîntuirii într-un scop în sine dovedește, din ce în ce mai clar, pariul pe care biserica l-a făcut împotriva statului. Încă de la începuturile sale timide, statul român se lovea de interesele unei biserici atotputernice. Atunci, secularizarea averilor mănăstirești, altfel spus, reforma agrară a lui Cuza care l-a transformat pe „domnul Uniri” în „domnul poporului” era, nu doar un instrument de redistribuire a bogățiilor, dar și o armă politică prin care statul își declara autonomia. Poate și din această cauză, pînă astăzi secularizarea din 1863 este privită de biserica ortodoxă cu antipatie.

Să amintim că, atunci cînd, în 2004, se punea în discuție construcția mult rîvnitei Catedrale în parcul Carol din București, biserica revendica terenul și pentru că îi aparținuse înainte de secularizarea lui Cuza.

Rolul central pe care biserica, iar nu religia, vrea să îl joace în sistemul politic românesc, a fost atestat și de nou inventatul ritual al miruirii președintelui inaugurat odată cu jurămîntul lui Traian Băsescu pentru al doilea mandat. Afirmînd, de conveniență cu președintele, superioritatea bisericii în raport cu statul, clerul ortodox a legitimat, în schimb, președinția de drept divin. Căci miruirea nu este un gest pe termen limitat, ci pe viață.

Astfel, înălțarea Catedralei Mîntuirii a devenit principalul obiectiv politic al bisericii române, confirmarea statutului său de „biserică națională”. Și, ca și cînd nu ar folosi suficiente fondurile publice, de altfel necontrolate serios de nimeni, biserica pare a cere acum guvernanților, în plină criză economică, asumarea acestui proiect. Nu putem să nu ne întrebăm dacă în acest context ceva din tradiția legionară de care biserica ortodoxă română nu s-a delimitat clar se regăsește în toată această odisee. Relația mult prea apropiată a bisericii cu naționalismul și extremismul dintre cele două războaie, iar mai apoi lipsa sa de reacție la crimele comunismului a afectat imaginea bisericii. Pentru a compensa acest dezechilibru, a părăsit spațiul privat și se re-prezintă ca instituție publică, ba, uneori, chiar politică.

Poate și de aceea opțiunea pentru construcția simbolică a Catedralei nu avea cum să nu interfereze cu politica. Așa că, tendința de secularizare a statului inițiată de pașoptiști și de Alexandru Ioan Cuza este serios pusă sub semnul întrebării. De la cazul Tanacu la scandalul pașapoartelor biometrice și miruirea președintelui, biserica nu pare a face distincție între spațiul public și cel privat. Negînd laicității un rol central în dezvoltarea societății, biserica se afirmă ca unica depozitară a românismului. De unde și numele atât de straniu al Catedralei Mântuirii Neamului.

Cristian PÎRVULESCU