Din lumea secretelor fără secrete

Românii au două obsesii con­tra­dic­torii care-i ajută în practicarea spo­­rtului național: bîrfa. Una dintre ele este mania transparenței, adică ei vor să știe tot despre toți. A doua se ba­te cap în cap cu prima: secreto­ma­nia. Evident că a afla tot des­pre toți nu-i include și pe ei, bârfito­rii, care au legi ce le protejează via­ța privată, deci au secretele puse la seif.

În fond, românii au o meteahnă că­pătată odată cu facerea lumii: nu su­portă misterul care plutește în ju­rul unui secret. Bine, să nu fie al lor, pentru că s-ar rușina sau poate ar în­funda pușcăria dacă s-ar afla. De aici, succesul colosal al tabloidelor pe su­biecte absolut neinteresante într-o pro­porție covârșitoare. Așa a ajuns ca noul bolid al unui manelist sau si­li­coanele unei pseudo-vedete – ajunsă așa pentru că a cunoscut un fot­balist sau cine știe ce om de a­faceri – să fie secrete dezvăluite de presă, de presă tabloidă, bine­în­țe­les. În mod firesc, nu cred că ar trebui să ne intereseze cine cu cine doarme, de câte ori, cum, eventual să le ve­dem poze sau filme din ac­ți­unea in­timă. Până la urmă, aceste ches­tiuni sînt absolut nor­male. A­propo de astfel de relații, vă re­a­min­tesc că, imediat după ’90, toate fițuicile care aveau femei goale pe copertă se vindeau ca pâinea caldă. Rețin și acum un nume de „gazetă”: Infractoarea mov. Cred că roz fuse­se reținut la OSIM de altcineva. De unde acest succes pentru ceva normal? Pentru că românii nu avuseseră acces la astfel de publicații, iar cine avea o re­vis­tă Playboy înainte înseamna că era zeu. Pentru ceilalți.

Hrăniți din subiecte ușurele, care sigur nu-s de interes național, presa ta­bloidă continuă să captiveze prin dezvăluirea unor secrete care-n ge­ne­ral nu-s secrete, ci banalități, uneori chiar invenții sau articole co­man­­date de „victimele” publica­ți­i­lor. Vă pu­teți închipui că anumi­te po­­ze, filme, în­registrări și știri n-ar pu­­tea apărea dacă nu le-ar fur­ni­za chiar ele, vedetele unei lumi de carton frumos colorate.

Pe de altă parte, românii și nu numai au un dezvoltat simț constitu­ți­onal de cîte ori un jurnalist îi în­treabă de sănătate (generic vor­bind). Au drepturi și vor să le fie res­pec­ta­te. Din păcate pentru ei, au și niște o­bli­gații, iar atunci când bagi mîna pî­nă la cot în contul cuiva și furi o su­mă nu poți să te mai plângi că pre­sa ticăloșită te-a atacat politic. Tot astfel de personaje se plîng că me­sa­jele lor private ajung în public, la fel și pozele. E normal să se întîmple dacă trimiți un e-mail cu CC sau pos­tezi informații și imagini pe pa­gi­nile de pe Facebook, de exemplu.

Recent, am avut o discuție des­pre secrete cu o persoană aproapiată, ca­re mi-a mărturisit – surprinzător pentru un român – că toată viața a pre­ferat să nu știe nimic despre viața per­sonală a scriitorilor, actorilor, pic­to­rilor etc. De ce? „Pentru că eram si­gur că m-ar fi dezamagit, lu­cru care mi s-a confirmat după ’89 când am avut ocazia să-i întîlnesc. M-au de­za­­măgit în particular, chiar dacă-i res­pect profesional mai departe, dar aș fi preferat să nu-i cunosc”, mi s-a răs­puns. În concluzie, cred că Ro­mâ­nia ar putea să înceapă procesul de însănătoșire prin renunțarea la „spor­tul național” și îndreptarea a­tenției către ceea ce contează: a profesioniștilor. Ne interesează ceea ce creează ei, nu cu cine au relații in­ti­me, cum, unde și de ce. E problema lor și nu ne afectează nicicum viața dacă știm sau nu.

Tiberiu LOVIN