Fiat democratia et pereat mundus

Să fie Wikileaks o formă, fie ea și radicală, de exprimare a de­mo­cra­­ției? Să-i fi propus Julian Assange să „facă” democrație, chiar dacă s-ar pră­­buși întreaga lume? Dar care lu­me? A cui lume? Cînd politicienii de pri­mă linie ai ziselor „de­mo­cra­ții li­be­rale” încearcă cu disperare (de la Hillary Clinton la Eric Be­sson) să in­terzică difuzarea in­for­ma­­ți­ilor „secrete” pe care site-ul in­­cri­mi­nat le dezvăluie, e nevoie de mai mult de­cît de niște simple slo­ga­nuri și ste­re­otipuri pentru a ex­pli­ca si­tua­ția!

Cu siguranță australianul Julian Assange, devenit inamicul pu­blic nu­mărul unu, urmărește mai mult de­­cît simpla notorietate. De aceea fun­­damentaliștii „dreptei cauze”, de aici îi de aiurea, încearcă să de­mon­­stre­ze că toată afacerea nu e de­cît o con­spirație stîngistă îm­po­tri­va du­blu­lui limbaj al de­mo­cra­ți­i­lor care s-a întors împotriva ei. În­să, doar la un nivel superficial si­tua­ția ține de sfe­ra diplomatică și po­­litică; în rea­li­tate dezbaterea pe ca­re o lansează es­te de natură etică. În acest sens, o de­monstrație în fa­voa­rea scurgerii și publicării de in­for­mații „secrete” poate fi realizată cu ajutorul clasi­cu­lui argument al cri­ticii sociale (cu­noscut și ca argumentul „țînțarului”, numit astfel în o­noarea lui So­cra­te care dorea să de­vină „țîn­ța­rul” Atenei – cel care prin „bî­zî­i­tul” său irita conducătorii Atenei). Ar­gumentul lui Socrate – ca­re nu­mai democrat nu era /por­nea de la pre­miza că acțiunile re­pre­zentaților pu­terii trebuie cerce­ta­te și făcute cu­noscute, ba chiar cri­ticate astfel în­cît aceștia să nu-și as­­cun­dă faptele „rele”. Și, cum la greci adevărul este des-coperit, a­di­că scos din stare de ascundere, „des-co­perirea” te­le­gramelor secrete ale De­­­par­ta­men­tului de Stat nu este decît un e­xer­ci­țiu în direcția restabi­li­rii a­de­vă­rului. În­să, care adevăr? A­de­vărul lui Assange? Adevărul de­mo­­cr­a­ți­ei?

Argumentul criticismului ră­mî­ne unul relativ cîtă vreme nu poate jus­ti­fi­ca toate materialele publicate. De aceea, ar mai fi necesar un al doi­lea ar­gument pentru a justifica, fie și doar et­ic, difuzarea de informa­ții secrete de către Wikileaks. Argumentul de­mo­­cra­ți­ei: într-o democrație cetățenii au drep­tul moral să știe ce fac re­pre­zen­­tanții puterii în numele lor. Acest ar­gument pornește de la prin­ci­piul conform căruia oamenii nu pot să se derobeze de la sarcina de a con­tro­la acțiunile guvernului fără să-și piar­dă calitatea de cetățeni (de mem­bri res­ponsabili ai polisului) și, în consecință, au dreptul să cu­noas­­că tot ce ține de guvernare. Alt­fel nu pot lua decizii în cu­noș­tin­ță de cau­ză!

Ambele argumente sînt puterni­ce, dar ele depind de capacitatea mo­­rală a celor care le practică. Dacă cei ce conduc sînt părtinitori, asta nu în­seam­nă că cei ce îi critică nu ar putea fi la fel. Și dacă într-o de­mo­cra­­ție este nevoie de critică socială și po­litică, aceasta trebuie făcută res­pon­sabil, în interesul binelui ge­ne­ral. Ori, tocmai această responsa­bi­li­ta­te pare să le fi scăpat celor de la Wikileaks, care par să nu fi privit bi­nele general ca pe un bun po­li­tic.

Și mai există cel puțin încă o pro­­blemă deontologică cu re­ve­la­ți­i­le Wikileaks: modul în care aceste in­formați au fost prezentate publi­cu­lui. Alegerea celor cinci ziare im­­por­tante (Le Monde, New York Times, The Guardian, El País și der Spigel) are argumentele sale. Dar astfel Wikileaks își recunoaște in­­capacitatea de a face jurnalism. Din faimosul „jurnalism de date” (da­te jurnalism) prin care își justifica Wikileaks acțiunea nu au rămas de­­cît datele. Jurnalismul îl fac alții. Pen­tru cei de la Wikileaks delega­rea responsabilității este ceva fi­resc. Doar că democrația nu se poa­te construi în afara res­pon­sa­bi­li­tă­ții.

Cristian PÎRVULESCU