Frămîntările în Lumea Arabă

O schimbare majoră se petrece în Re­giunea Orientului Mijlociu și A­fri­cii magrebiene, pe fondul unui eșec al modelului autoritar secular în țările a­rabe, determinat de repartiția abuzivă a resurselor și de criza economică glo­ba­lă. De altfel, pericolul a fost sesizat și fra­zat ca atare de Hillary Clinton, Se­cre­tarul american de Stat, pe 13 ianua­rie, la Doha, la Forumul Viitorului ca­re a reunit reprezentanții a 20 de țări din O­rientul Mijlociu și Nordul A­fricii.

Evoluțiile prognozate sînt diverse și specifice. Valul de schimbări va trebui să deschidă re­gi­mu­ri­le, să absoarbă di­fe­ritele categorii de par­tide, inclusiv par­tide islamiste mo­de­rate, să promoveze măcar o de­mo­cra­ție electorală și reprezentativă, fără ca acest lucru să însemne preluarea sta­tului de către mișcări islamiste radica­le, poate nici măcar moderate. E­xis­tă state precum Egiptul în care zona de­mocratică și puterea seculară milita­ră e mult mai dezvoltată și mai puterni­că pentru a blo­ca accesul chiar și a Fra­ților Mu­sul­mani la conducerea sta­tului, pe de altă par­te există state în ca­re Al Qaeda joa­că un rol mai important decît mișcările ra­dicale, cum e ca­zul Irakului, Ye­me­nu­lui, Iordaniei, Al­geriei, Ma­u­ri­ta­ni­ei sau Libiei.

Problemele de secesionism sînt mai puțin prezente în regiune, ca în ca­zul Irakului, poate cu excepția notabi­lă a Yemenului și a Saharei Oc­ci­den­ta­le între Mali, Mauritania, Ma­roc și Al­geria, însă raporturile demografice și de reprezentare ar putea fi reașezate în Iordania și Siria între hașemiți și alawiți respectiv arabii palestinieni. Aici se vor face deschiderile de re­for­mă în aceste state, așa cum în Yemen des­chiderea poate însemna un proces se­cesionist interetnic și interconfesional similar Irakului.

Varianta propusă de SUA în lumea arabă este cea a unor regimuri demo­cra­tice – în limita înțelegerii de­mo­cra­ției în statele arabe, dar cu o tranziție ges­tionată, care să nu treacă prin haos și să nu permită ferestre de oportunita­tea radicalilor islamici. În toate ca­zu­ri­le, procesul trebuie să fie inclusiv etnic și religios, în limita islamismului mo­de­­rat cu reprezentare politică.

Ca și orientare politică, regimurile se anunță mai degrabă pragmatice, re­la­ția cu SUA, UE și modelele occiden­ta­le avînd o priză mai mare sau mai mi­că în funcție de gradul de cultură, e­du­cație și dezvoltare a statelor respec­ti­ve. În principiu, democrația arabă ce se desenează trebuie să asigure un proces electiv cît mai inclusiv și corect și o evoluție economică care să gesti­o­ne­ze o repartiție a veniturilor mai judici­oa­să și echilibrată către populație, cu di­minuarea resurselor și abuzurilor cla­sei conducătoare și structurilor de pu­tere exercitată direct.

Singurele riscuri majore sînt cele ale războaielor civile prin scindări în ca­drul puterii sau gestionarea proastă a tran­ziției, pe fondul cărora mișcări ra­di­cale islamice să ajungă la conduce­rea statelor, cu efect de creare a unor re­gimuri anti-occidentale. Însă e clar că epoca acordurilor necritice cu po­zi­ții occidentale a fost depășită, și din ca­u­za nuanțelor pozițiilor îmbrățișate de că­tre SUA și anumite state ale UE, și din cauza formulelor alternative de in­ves­tiții ce li se oferă acestor state din par­tea Chinei, de exemplu. În cazul Egip­tului, e puțin probabil ca peninsula Sinai – aflată sub atacul be­du­i­ni­lor – să mai rămînă nemilitarizată, așa cum nu mai e posibilă blocada la punctul de trecere a frontierei Rafaq cu Fâșia Gaza, care deja a fost atacat și deschis. Cred că sînt riscuri luate în calcul deja de SUA și Israel.

Israelul are o problemă de fond doar în contextul alterării fundamentale a structurii de putere din Egipt sau Ior­da­nia, respectiv în cazul războiului ci­vil sau tranziției negestionate spre noile rea­lități, care să permită guverne ra­di­ca­le is­lamiste. Amenințarea vine astăzi mult mai mult de la Liban și noul Gu­vern condus de Hezbollah și de la pu­bli­carea de către Al Jazeera a Do­cu­men­telor Pa­les­tiniene, conținînd deta­lii­le negocie­ri­lor din Orientul Mij­lo­ciu, decît de schim­bările și tranzițiile din Egipt sau Ior­dania, poate din Si­ria. Amenințarea pu­ternică ar putea veni de la o schimbare du­ră și bruscă de re­gim în Arabia Sa­u­di­tă cu preluarea pu­terii de către structuri apropiate Al Qaeda și formulelor is­la­miste radicale avînd drept consecință e­liminarea di­nas­tiei saudite.

Aliații arabi ai Occidentului merg spre o conștientizare de sine și spre pre­­luarea responsabilității propriei dez­­voltări și a rolului lor. În cazul a­li­a­ți­­lor strategici, tranziția controlată și men­­ținerea coloanei vertebrale a pute­rii – cazul egiptean – vor determina ră­mî­­nerea pe o formulă de continuitate, mo­­delul occidental democratic va ră­mî­­ne un ideal, ca și viața în fostele me­tro­­pole coloniale, însă raporturile vor fi pragmatice, în interesul acestor state și vor migra mai mult spre o variantă mai echilibrată a relațiilor.

Iulian CHIFU