În grădina Dilemei

În 1993, la începuturile Dilemei (pe atunci nu era veche) se poate spu­ne că redacția era o grădină bogată și foarte interesantă. Andrei Pleșu strîn­sese acolo o echipă de oameni aparte care aveau credințe, cariere, opinii po­litice și stiluri cît se poate de diferite. Acestora li s-au adăugat o mulțime de colaboratori de-a dreptul faimoși.

Era o vreme cînd lumea se certa pe stradă din motive politice. Mulți indivizi erau plini de certitudini și nu se putea discuta cu ei. Oamenii nu ști­au să conviețuiască într-o societate de­mocratică (nici acum nu s-au îm­bu­nă­tățit prea multe). Pe membrii, atît de diferiți, ai redacției Dilemei părea să-i lege dorința de a scoate o revistă normală, o oază de calm și reflecție, o publicație care să reinventeze dezbaterea argumentată, analiza calmă și detașată de nebuniile ori necazurile momentului și, nu în ultimul rînd, să arate cititorilor că întotdeauna lucru­ri­le serioase se asociază bine cu umo­rul. Pe atunci însă, ideea de independență editorială era de necrezut (ca și astăzi, de altfel), iar cine și-o asuma public, era de-a dreptul suspect. Opo­ziția bănuia că în spatele Dile­mei s-ar ascunde o grupare de intelectuali aron­dați puterii și lui Ion Iliescu. La rîndul ei, puterea considera revista ca pe un fel de cal troian al opoziției, o pu­blicație care înjura guvernul chiar pe banii guvernului (pe atunci era fi­nan­țată de Fundația Culturală Română).

Dintre redactorii de la început, unii nu mai sînt printre noi. Magdalena Boiangiu, o jurnalistă cu foarte mare experiență, vedea lucrurile cu o claritate de cleștar. Tita Chiper avea o memorie excepțională și o intuiție cu care „citea” oamenii dincolo de apa­rențe. Zigu Ornea studia și știa istoria ultimilor mai bine de o sută de ani ai României pînă în cele mai mici amă­nunte semnificative. Alex Leo Șer­ban era plin de vervă și creativitate, iar atmosfera din jurul lui era, întotdeauna, pe cît de spirituală pe atît de destinsă.

Din echipa inițială făceau parte și Radu Cosașu, maestru în ale scrisului și gazetăriei, „un extremist de cen­tru” cum îi place să se auto-intituleze care, de altfel, a avut și ideea nu­me­lui Dilema sau Elena Ștefoi care a contribuit la organizarea inițială a re­vistei. Schimbul de generații s-a pe­tre­cut pe nesimțite. În locul celor dis­păruți sau care au plecat au venit al­ții, jurnaliști, analiști politici, scriitori, cri­tici literari, fiecare cu personalitatea lui. Atmosfera de la început a fost perpetuată în bună măsură. De-a lungul celor 20 de ani, tehnologia s-a mo­dernizat (de exemplu, a apărut In­ter­net-ul iar Dilema se poate lăuda că a avut un site încă din 1996, cînd în în­trea­ga lume pe Internet erau doar vreo mie de publicații), patronatul și par­tea administrativă s-au tot schimbat, dar foarte multe lucruri au rămas la fel.

Principiile editoriale, de exemplu, sînt aceleași, semn că au fost foar­te bine așezate încă de la început. Tim­pul a adus un plus de noblețe, așa cum aduce și vinului bun. Iar în condițiile în care România continuă să aibă mul­te dileme, revista continuă să-și aibă un rost.

Andrei MANOLESCU