Jocul libertăților și al interdicțiilor

Ce e voie să facem și ce trebu­ie să nu facem? Ce putem spune și ce nu putem spune despre cei din jur și des­pre noi înșine, ce lăsăm la ve­dere și ce rămîne ascuns, tăi­nu­it? Te­mă complicată, fiindcă pri­veș­te re­sorturi psihologice foarte fi­ne, individuale și colective, cu­tu­me și reguli sociale, filozofii, menta­lități. Pro­blematică larg-cultura­lă, legată de acumulările civili­za­ți­ei, depen­de­ntă de contextele is­to­ri­ce și fixată în coduri etice de­o­po­tri­vă rigide, im­­punînd penalizări us­turătoare, ju­ridice ori simbolice, și friabile, căci sînt mereu contesta­te și deconstruite, în drum spre ur­mătoarele table de legi, de liber­tăți și interdicții.

E un permanent joc între aspirații și blocaje, între entuziasme și spaime, între extrovertire și introver­tire, între exhibare și pudoare – iarăși, și la nivel individual, dar mai ales colectiv. Joc și totodată ne­go­ci­ere deschisă, mereu supusă re­fo­r­mu­lărilor, chiar dacă, în special în e­poci mai vechi, intervalele de sta­bi­litate a regulilor sînt mai lungi. Li­­mitele sînt decise de co­mu­nități: fa­­­milia, localitatea sau car­tierul, zo­­na, țara, continentul, pî­nă la „sa­tul pla­­netar”, care nu sus­pendă toa­te in­ter­­dicțiile, ci le „armonizează” pe ce­le regionale, bricolînd un mo­del „glo­balist” din componente pre­­luate din zonele ce­le mai a­van­sate și apoi im­­punîndu-l celorlalte, re­tardate, spre a le aduce la numito­rul comun al contemporaneității (caz de „sincro­­nism”, în sensul lo­vi­nescian al cu­­­vîn­tului!).

Și încă: raporturile dintre ce e permis și ce e interzis au o decisivă componentă publică. Avem voie sau n-avem voie să facem sau să spu­nem anumite lucruri cînd sînt și alții de față; singuri, ne putem permi­te orice (doar cu eventuala a­me­nin­țare a unei pedepse din par­tea unei in­stanțe supraumane: s-ar pu­tea „să ne bată Dumnezeu” pentru că „am pă­cătuit”…). Drept care te­ma e în ma­re măsură una de limbaj pu­blic, verbal și comportamental. Ești judecat (la figurat sau chiar la propriu, într-un tribunal) nu pentru ce-ți i­mag­inezi, ci pentru ce faci e­fec­tiv, nu pentru ce frazezi în gînd, ci pentru ce-ai spus în gura mare, sub ochii și în urechi­le altora.

Graficul istoric al acestor compli­­cate raporturi între libertăți și in­ter­dicții are o aproximativă for­mă de U: nimic sau foarte puține lu­cruri sînt interzise în comuni­tă­ți­le pri­mitive, în care pudorile sînt mi­ni­male și codurile etice abia se în­fi­ri­pă; în antichitate și în evul mediu li­bertățile sînt îngrădite de ri­go­ris­me de tot felul, nu în ultimul rînd re­ligioase; pentru ca socie­ta­tea li­be­­rală a modernității și apoi a postmo­dernității să parcurgă tra­se­ul in­vers, al emancipării, al recîștigării cît mai multor teritorii din­tre cele pe care barierele civilizației le in­ter­ziseseră înaintașilor noștri. Prin­ci­piile emancipării de­curg din noile fi­lozofii ale toleran­ței: „libertate, e­ga­litate, frater­nitate”, „tot ce nu e in­terzis e per­mis”, „libertatea ca ne­cesitate în­­țe­leasă”, „sînt liber să fac orice, cu con­diția să nu-ți limi­tez ție liberta­tea” ș.a.m.d.

Implicații actuale ale temei, în so­­cietatea „globalizată”, hipermediatică, informatizată și internetiza­tă: pînă unde poate merge emanci­pa­rea și ce bariere mai pot fi ac­cep­ta­te?; cît de „transparentă” poa­te fi viața publică și ce „se­cre­te” – profe­si­o­na­le, comuni­ta­re, „de stat” – mai pot fi păs­tra­te? Răs­pun­su­rile ar tre­bui – pro­babil – să conci­lieze res­tricțiile bu­­nu­lui-simț cu principiul liberal al drep­turilor „cît mai ma­ximale”. Cum anume?! Fi­reș­te, tot prin joc și ne­gociere, prin con­ti­nue reformu­lări ale codurilor etice, din ce în ce mai per­misive, dar care nu pot să dispară cu totul, căci țin de natura însăși a țesutului social, tip de a­gre­gare care n-are cum să ex­cludă regulile…

Ion Bogdan LEFTER