„Mai peste tot singura constantă e haosul”

România, eternă și fascinantă, are fotbalul pe care îl merită: cu ju­că­to­ri născuți talente și eșuați speranțe, cu conducători care le știu pe toate, cu bălăcăreli în stil latino-balcanic și corupție atotcuprinzătoare. Între Gigi Becali și Adi Mutu, fotbalul nostru lasă să zburde în voie vocația eșecului ce-și trage seva din șmecheria tru­fa­șă cu care, de fapt, mare parte din această nație e procopsită.

Nu vom reuși în fotbal în ur­mă­to­rii 500 de ani. Singurele trofee inter­na­ționale importante obținute până acum – Cupa Campionilor Europe­ni și Supercupa Europei – au fost rodul unei conjuncturi greu de regăsit și asu­­pra careia nu insistăm. Sînt ex­cep­țiile care confirmă regula, de care chiar aveam nevoie pentru a ne stabi­li un sistem de referință.

Noi facem fotbalul pe care-l me­ri­tăm. Aproape toți. Spectatori frustrați, conducători semidocți, jur­na­liș­ti suficienți, sportivi delăsători, an­tre­­nori anacronici – cei mai mulți sîntem parte din acest întreg pentru eșecul căruia dăm vina unii pe alții. Noi sîntem o parte din România, lo­cul unde bucuria vieții o găsești rar și unde compromisul e aproape o zestre ge­netică. Fotbalul nostru e prea mult din Gigi și prea puțin din Chivu. E locul unde conviețuiesc im­postura și lipsa de caracter, ipo­cri­zia și slu­găr­ni­cia, nemunca și în­tîm­plarea. Toată lu­mea fură pe toată lu­mea. Mai peste tot singura constantă e haosul.

La grupele de copii și juniori șpaga e suverană. Adăugați la asta pre­­caritatea pregătirii antrenorilor, lip­sa lor de pasiune. și aici colcăie de bla­­turi, pentru că părinții strâng bani la orice meci să-i dea arbitrului. Nu există educație sportivă, metodologie, totul se face instinctual. In­ves­ti­ții­le sînt zero. La „tineret” scapă cine poate. Depinde de pile sau, pur si simplu, de noroc. E tot mai dificil pentru un adolescent sărac să răzbată prin hățișul de piedici. De aici mai departe, Dumnezeu cu mila. Nu există nici un club organizat în pri­vin­­ța monitorizării talentelor. Cei mai mulți jucători aici se pierd, descurajați de perspectivele pe care încep să le întrevadă sau lipsiți de susținere din partea antrenorilor de la echipele de seniori. Astfel se și explică rata foarte mare de respinși din cauza „exigențelor” unor capete pătrate, dar care au ajuns să joace la echipe bune din afara granițelor. Liga I își merită su­pranumele de Liga lui Mi­ti­că. DNA-ul a ajuns arbitru suprem, și cu asta am spus tot!

Mutu, ca să încheiem, e un în­vin­gător al sistemului, dar un prost ges­tionar al propriului succes. E, dacă vreți, unul de-al nostru, dintre noi. Oricît de bogați ar fi, oamenii au aceleași nevoi de bază și același gen de probleme. Cînd ele devin exacer­ba­te, banii își pierd sensul de a le sa­tis­face. „Briliantul” a ajuns în acest punct mort. Spre ce ne îndreptăm? Spre nimic. Nu putem pleca de la zero, pentru că trebuie să ajungem mai întîi acolo. Hai România!

Dorin CHIOȚEA