O națiune nu poate încheia un contract cu Dumnezeu

OPINIA VECHE: În ziua de azi, cam cît de activ ar trebui să fie rolul Bisericii în societate?

ANDREI PIPPIDI: Ceea ce am să vă pot spune este numai o părere per­­­sonală, nu am aroganța de a-mi a­su­­­ma poziția unui moralist pentru în­­treaga societate. Mai trebuie să ne rea­­min­tim de bucuria cu care în 1990, primele zile sau săptămîni, cînd am regăsit li­ber­­tatea religioasă, am vă­zut um­plîn­du-se din nou bise­ri­­cile. Toa­te astea însă au fost de o e­fer­­vescență efemeră, asta din punctul de vedere al sentimentului popular, al atențiunii la formele exteri­oa­re și la ritual. Ceea ce a urmat a fost în­să o adevărată ofensivă a ierarhiei bi­se­ri­cești pentru a șterge orice amin­tire a capitulării lor și concizii­lor din aniii regimului comunist și pen­­tru a cîș­tiga o poziție dominantă în societate și viața publică din a­ceas­­­tă țară.

Am văzut începînd ofensiva pentru cons­truirea Catedralei care se chea­mă, un nume pe care eu îl găsesc greșit, „Mîntuirea Nea­mu­lui”. Eu știu că fiecare creștin se mîntuie el sin­gur, adică se străduiește o viață întreagă ca să își merite mîntuirea, dar un neam în­treg, mîntuit deodată nu­­mai printr-o așa de deșartă (n.r.: cons­­trucție), fără con­ținut adînc. Asta nu s-a mai văzut. O națiune nu poate încheia un contract cu Dum­ne­­­­zeu. De aceea detest ofensiva pen­­tru construirea catedralei, ea co­­res­punde unei mișcări în toată or­to­do­xia est-europeană. Am în minte exem­­­­­ple­­le acum care au apărut în Ru­­­sia și Serbia unde tot așa, mo­nu­men­­te gi­gan­tice au căutat să sporeas­că presti­giul acestei religii.

Avem în ultimii 20 de ani un fel de in­telighenție pravoslavnică, a­ceas­­­ta încearcă să dea o nouă di­rec­ție și este o orien­tare la fel de legiti­mă la fel ca toate celelalte, este poate mai vizibilă  pen­tru că e mai selecti­vă, iar o parte din ti­neretul studios îi dă ascultare. Nu vreau să mă pun în ca­­lea ei, înțeleg acest viitor pe care îl cons­­­­truiesc ei, dar nu este cel la care m-aș fi gîndit eu pentru refacerea cul­­­turii românești.

O.V.: Ce ar dori să arate, să de­mon­s­treze Biserica Ortodoxă prin cons­­truirea acestei catedra­le?

A.P.: După cum am spus, să accen­­­tueze cît mai apăsat poziția ei do­­­minantă în societate.

O.V.: Ar trebui ca Biserica să se dea oarecum într-un con de um­bră? Să urmeze, să spunem sau să aibă drept model alte culte?

A.P.: Noi nu sîntem aici să dăm di­­­rective pentru dezvoltarea viitorului Bisericii naționale și în orice caz nu aș în­curaja privirea în dreapta și în stîn­ga pen­tru căutarea de exemple. Am văzut tocmai că exemplele din Ru­sia, Gre­cia sau Serbia nu se po­tri­vesc cu spiri­tul nostru. Cu atît mai puțin aș spune să pri­vească cineva la ca­tolici sau la pro­tes­tanți pentru o în­dru­­mare. Ceea ce si­gur că tot timpul dacă ierarhia eclezias­ti­că ar fi mai mo­­derată în afirmarea ei pu­blică și s-ar cufunda mai adînc în constiința pro­prie, dacă ar privi cu mai multă luare aminte nevoile acestui popor, atun­ci am avea într-adevăr o Bi­se­ri­că la care să privim cu încredere și chiar cu mîndrie. Deocamdată însă pen­tru ei este cu totul deplasată. Aș pu­tea spu­ne un nume s-au două doar prin­tre prelații cărora le închin un res­pec­t adînc sincer.

Cine sînt eu ca să dau lecții și să comand reforme?

O.V.: Dacă în anii 90 am luat parte la un așa zis tandem între Bi­­serică și politicieni, mai avem acest și în momentul de față?

A.P.: N-aș avea de unde să știu așa ceva, în situația în care informa­ții­le noastre vin din presă, nu am mai văzut nimic asemănător, dar în ori­ce caz, acea tendință de amestec po­li­tic-religios pe care am semnalat-o la o parte din intelectualii noștri este e­vi­dent un an­gajament politic, chiar da­că nu pentru cutare om ori contra lui.

O.V.: Politicienii ar putea ve­dea în continuare așezarea pe lîn­gă Biserică drept un impuls pentru un număr mai mare de voturi?

A.P.: Desigur, pentru că aceste so­­­coteli de fel și chip sînt o ispită pen­­tru unii oameni politici ca să își cîștige aceste numeroase voturi. Tot ce a fost este așa o formare și dezi­ce­re, se plim­bă de la un hram de la al­tul, pri­mes­c cu sa­tisfacție ovațiile cle­ricilor și ale laicilor adunați îm­preu­nă cu oricare împrejurare la o sfințire de bise­ri­că.

O.V.: Cît de necesară ar fi o reformă în sînul acestei instituții?

A.P.: Cine sînt eu ca să dau lecții și să comand reforme? Această reformă, dacă se va simți în mijlocul cle­ricilor, o vom avea, dar eu perso­nal nu îi văd semnele pentru mîine și, în sinea mea, o regret. Este doar sen­timentul meu individual.

George GURESCU