O presă în genunchi

Apocalipsa mediatică non-stop pe care o propune mass-media consumatorilor semnalează, deși acest fapt nu e strivitor de evident, și o per­spectivă apocaliptică despre pre­să. Să ai un asemenea discurs aproape neîntrerupt – de multe ori împotriva fap­telor, împotriva normelor me­se­riei de jurnalist și împotriva bunului-simț –, înseamnă, de fapt, să ai și tu o gravă problemă.

Or, presa, o bună parte a presei, are, de mai multă vreme – dar mai evidentă decît niciodată în acest an! – o gravă problemă. Indiferent care ar fi cuvintele pe care le-am alege (mogulizor; presă de clan; șantajism politic; racheți de presă; presă pusă nu în slujba interesului public, ci în slujba unor interese uneori mafiote, etc – am înșirat la întîmplare, sub dicteu automat), toate vorbesc despre o boală gravă și reală a presei românești. E, de fapt, o boală atît de gravă încît e greu de contrazis ipoteza că niciodată după 1989, presa din România nu a fost atît de de­căzută cît e acum și că niciodată pers­pectiva, imediată dar și cea me­die, nu a fost mai lipsită de speranță ca acum.

Slăbiciunea pe care o duce cu sine și pe care, prin ceea ce alege să facă, o bună parte a presei o adîn­ceș­te atrage tot felul de inițiative scan­da­­loase. Ultimele luni sînt pildui­toa­re chiar în acest sens. Poate că in­ven­tarul acestor ultime luni ar merita să cuprindă și pasajele despre pre­să din Strategia Națională de A­pă­ra­re care au aprins, pentru cî­te­va­ săp­tămîni, spiritele. Sînt, fără în­do­ia­lă, pa­saje neinspirate și nu m-aș grăbi să merg mai departe cu aprecierile în sen­sul de a puncta gravitatea acestora.

Aș invita, mai degrabă, ca aceste pasaje să fie citite in extenso – formularea de acolo nu e în afara adevărului și e, în orice caz, cu mult mai blîndă decît ceea ce – în același registru apocaliptic! – ne-a fost vîndut de către exact aceste instanțe mass-media cu o conștiință atît de încărcată.

Au fost apoi, proiecte legislative care au evoluat în zona aberației. întîi, cel propus de un grup de parlamentari (din care, prin nu știu ce alchimie, a fost extras doar numele lui Silviu Prigoană!), apoi, recentissim, cel propus de liberalul Ghișe (un proiect care, spune „uninominalul” ales de pe locul 3 în colegiul său, nu îi aparține, dar care i-a plăcut).

Și proiectul – să îi spunem, deși e inexact – Prigoană, și proiectul Ghișe au fost respinse de o majoritate politică. Asta ar fi vestea bună. Vestea proastă e că există oameni cărora le trec prin minte asemenea idei. Or, cu o presă (auto)îngenuncheată, forța de respingere a acestor aberații e semnificativ mai mică.

În treacăt, pe final: există soluții pentru ca presă să facă un alt fel de joc public. Dar ele nu trebuie să fie la îndemîna politicienilor și nici nu trebuie așteptate ca niște miracole. Miracolele se întîmplă tot mai rar și, nu-i așa, nici o minune nu ține mai mult de trei zile.

Acest text reprezintă un punct de vedere personal și nu angajează persoana instituțională a autorului său.

Cristian PĂTRĂȘCONIU