Pledoarie pentru interceptări

Observ de cîțiva ani o retorică recurentă a politicienilor care au sau ar putea avea probleme legale. Ei susțin că procurorii prea se bazează pe interceptări telefonice în detrimentul celorlalte mijloace de probă – cum ar fi, bunăoară, documentele, denunțurile, flagrantul sau martorii.

Cazul Cătălin Voicu demonstrează cu prisosință cît de puțină dreptate au. Și pentru a ajunge la această concluzie e util să facem un mic exercițiu de imaginație. Împingînd lucrurile la extrem, închipuiți-vă cam cum și cam în cît timp ar fi reușit procurorii să documenteze și să probeze activitățile lui Cătălin Voicu în condițiile în care le-ar fi fost cu desăvîrșire interzis să efectueze interceptări telefonice. Documentele ies din discuție, pentru că nimeni nu dă șpagă cu chitanță. Denunțurile nu prea au ce căuta aici, pentru că un Cășuneanu preferă oricînd să dea 200.000 de euro ca să rămînă cu un contract de 500 de milioane, cum era cel ce se judeca la Înalta Curte.

Ca să realizezi un flagrant, trebuie să surprinzi momentul operativ, or pentru asta îți trebuie echipe de filaj pentru mituitor, pentru mituit, dar și pentru eventualii intermediari. Iar martorii, pe lîngă faptul că în cazuri de corupție sînt greu de găsit, sînt piese destul de fragile într-un dosar din moment ce încă pot să-și schimbe depozițiile fără a risca sancțiuni severe.

Un argument în plus ne oferă însuși Cătălin Voicu. În condițiile în care interceptările există și o bună parte din stenograme au devenit deja publice, asistăm la un veritabil festival de interpretare a acestora de către senatorul PSD. Uneltirile sale cu Alexandru Mazăre ni le prezintă drept discuții politice – și știe bine de ce face asta: opiniile politice se bucură de totală imunitate. Iată o mostră de discuție politică: „Cu cîte o hîrtie din trecutu’ fiecăruia, i-am ținut pe loc și i-am făcut fideli. Un om ți-e loial dacă are un motiv. Dar în momentu’ cînd mai ai un motiv suplimentar, foița, două motive sunt mai puternice ca un motiv, colegule!”.

Aranjarea unor sentințe cu judecătorul Florin Costiniu le vinde drept „opinii juridice cerute unui prieten”. Frumoasă opinie îi cere magistratului cînd îi zice: „Cășuneanu. E păcat să ratăm o chestie de-asta. Plus că noi vedem un happy end. Ăștia-s bani pe care nu-i mai luăm. Luăm o dată și gata!”. Iar asigurările pe care le dă lui Costel Cășuneanu despre mersul favorabil al procesului, ambalate într-un codificat limbaj medical, le pune pe seama faptului că fiul magnatului s-ar fi rănit la mînă într-un accident și îi erau periclitate tendoanele. Avem și proba: „Am înțeles că diagnosticul e foarte bun și nu-i rău, deci n-a fost cancer, nici într-un caz”. Cancer după un accident? Straniu diagnostic…

Așadar fără interceptări, ar mai fi existat un caz Voicu? Probabil că nu și domnul Voicu ar fi rămas pe vecie un respectabil membru al Senatului.

În condițiile în care infracțiunile de acest tip devin tot mai sofisticate, e riscant pentru noi, ca societate, să pretindem ca anchetatorii să rămînă la instrumentele lui Sherlock Holmes.

Liviu AVRAM