Revoltele din lumea arabă. Vedere dinspre Vest

A fost nevoie ca oamenii să moară în lupta lor cu regimurile încremenite la putere pentru ca liderii occidentali să se delimiteze de dictatorii arabi. I­po­crizie, calcul pragmatic sau incapa­ci­tatea de a înțelege situația? Probabil că toate la un loc.

A început în Tunisia, cu o revoltă a­­limentată de sărăcie și de lipsa drep­tu­­rilor civile. Președintele Ben Ali a că­­zut înainte ca guvernul de dreapta de la Paris (care l-a ținut în brațe a­se­me­nea tuturor guvernelor franceze) să a­puce să-i dea o mînă de ajutor în e­for­turile de reprimare a protestelor. Se aștepta Occidentul la așa ceva? Se pare că nu. În 2008, directorul FMI, Do­minique Strauss-Kahn, explica lu­mii că Tunisia e un model de dez­vol­tare pentru țările emergente. Tu­ni­sia s-a dovedit un model pentru lu­mea arabă, dar într-un sens complet di­ferit de cel gîndit de Strauss Kahn.

Atît de tolerantă era atitudinea Vestului față de Tunisia încît In­ter­na­ționala Socialistă a exclus partidul lui Ben Ali din rîndurile or­ga­nizației abia după începerea pro­tes­te­lor. Atît de ipocrită încît familia mi­nis­trului fran­cez de externe era impli­ca­tă în par­teneriate de afaceri cu un per­sonaj apropiat clanului corupt Ben Ali, care sufoca Tunisia. Povestea amuzantă a ex­cluderilor din Internaționala So­ci­a­listă a continuat cu partidul fostului președinte egiptean, Hosni Mu­ba­rak. Decizia a fost luată la apogeul revoltelor din Cairo, după ce mai mulți protestatari își pierduseră viața. A fost nevoie de așa ceva pentru ca reprezentanții occidentali ai stîngii să admită că regimul aflat la putere de 30 de ani, „încalcă valorile social-de­mo­cra­ției”.

Nicăieri nu a fost mai clară am­bi­va­lența Occidentului decît în cazul regimului Mubarak, sponsorizat de SUA și de Europa pentru marile sale virtuți: susținerea pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu și combaterea terorismului și a extremismului islamic. Dornic să nu dăuneze „sta­bilității” re­gionale, dar totodată să nu rămînă de partea greșită a istoriei, Barack Obama a ezitat pînă în ultima clipă în pri­­vința unei poziții clare. Co­­men­ta­to­rii au numit-o „dilema Wa­shing­­to­nu­lui”.

Fiecare dictator are povestea lui și mo­tive speciale pentru care este sus­ți­nut sau tolerat de Occident, fie că vor­bim despre stabilitate regională (Egipt), petrol (Libia), despre in­te­re­se militare (Bahrein) sau toate la un loc. Fiecare țară este diferită, dar a­proa­pe toate revoltele au ceva în co­mun: un regim represiv, inamic al de­mo­crației. Ben Ali și Mubarak au plecat, Libia și Bahrein sînt acum zgu­duite de revolte, dilema Occ­i­den­tu­lui continuă. De care parte a istoriei a­le­gem să fim?

Adrian COCHINO