Rolul meu în so­cie­tate

Pe 8 decembrie 1991 am participat prima dată la alegeri, tocmai îm­pli­nisem vîrsta maturității și am ob­ți­nut drept de vot. Dar nu pot să spun că am avut de unde alege, era un singur candidat, la primele alegeri prezi­den­­țiale din istoria Republicii Mol­do­va, recent proclamată ca stat in­de­pen­dent. În spirit sovietic, socialist, toată lumea mergea la votare, nu la ale­geri. Părinții mei, obosiți și plicti­si­ți de așa proces, m-au delegat pe mi­ne, primul lor copil major să fac a­ceas­tă „datorie față de patrie”. Era o prac­tică obișnuită să voteze unul pentru mai mulți, așa și eu, la îndemnul pă­rinților, am spus că reprezint toată fa­milia și am primit trei buletine de vot. Pe două le-am ștampilat cum am cre­zut că trebuie, apoi plasîndu-le în urnă, iar pe unul l-am luat ca amin­ti­re.

Este explicabil de ce primul pre­șe­dinte, după ce a condus țara numit de către Sovietul Suprem al RSS Moldova, a fost ales aproape unanim de „popor” cu 98% din voturi. Iar prima mea experiență electoral-po­li­ti­că cred că a fost una totalitar-nede­mo­­cratică.

Totuși, mi-amintesc că încă în pri­măvara anului 1989 am asistat la mari bătălii electorale pentru „parlament”, cînd concurau pe circumscripția noastră președintele de kolhoz din sat și un judecător din satul vecin. Atunci știu sigur că părinții mei făceau opoziție și pledau pentru o persoană despre care eu nu auzisem ni­ciodată, doar pentru că cel despre care știam ținea sub control tot ce mișca în sat și a nemulțumit foarte mul­tă lume. Oricum, în Sovietul Suprem a trecut candidatul din sat, deci părinții mei au fost printre per­dan­­ții minoritari, iar eu am cunoscut a­tunci prima înfrîngere politică.

Măcar pot să spun acum că am o ami­ntire și experiență electorală de peste două decenii, de pînă la lovitura de stat de la București, numită de unii cu pompă „Revoluția Ro­mâ­nă”, mai veche decît statul în care trăiesc. Și dacă am început să fiu printre opo­zan­ți, m-am obișnuit cu acest rol, pot să spun că sînt un artist sau jurnalist ne­compromis.

Acum pot fără teamă să susțin și pro­­movez idei nepopulare, margi­nale, să fac opoziție oricărei ma­jo­ri­tăți. Astfel că azi, cînd toată lumea face galerie pentru una dintre alian­țe­le posibile în nou-alesul legislativ de la Chișinău, eu pot să stau pe margi­ne și să zic: nu contează cine și cu cine se va alia, mai important e ce vor decide și vor face în numele nostru, ce legi vor vota și cum le vor aplica. Iar la alegeri, o dată la patru ani sau mai des, merg și votez pentru o schimbare, mai ales pentru că sînt ne­­mulțumit de situația actuală, de pres­­tația clasei politice.

Fac precum am văzut acum două de­­cenii în familie, aleg ceva nou, chiar dacă nu foarte cunoscut. Nu mă mul­țumesc cu faptul că-l cunosc de atîția ani pe un concurent, mai ales că a schimbat de mai multe ori partidul, programul și promisiunile electorale. Iar dacă nu găsesc pe liste chiar nici o candidatură plauzibilă, dau cu ștam­pi­la-n toți, ca să invalidez buletinul, să le transmit un semnal de ne­mul­țu­mi­re.

Oricum, cred că rolul meu în so­cie­tate nu se limitează la dat cu ștam­pi­la de vot, ci, în pauzele între scrutine, simt că pot și trebuie să spun ce mă doare, să-mi strig în gura mare dezacordul cu spusele și faptele lor.

Oleg BREGA