Wikileaks nu rezolvă nimic – ci doar crează probleme

Ceea ce poate fi închis, poate fi și spart – aceasta este filozofia ho­ți­lor din toate timpurile și ea este la fel de valabilă ca oricare altă filo­zo­­fie de viață. Civilizația digitală nu face excepție. Orice calculator pe care-l parolăm presupune că e­xis­­tă un­deva un cineva care ar pu­tea fi in­teresat de secretele noastre. În ca­zul administrației americane a­­­cest „un­deva” es­te foarte extins, iar acel „ci­neva” de­semnează ba­ta­li­­oa­ne de hackeri, spi­oni sau cyber-te­ro­riști. Așa a a­pă­rut Wikileaks.

Prima întrebare: este vinovată pre­­­­sa că a preluat aceste in­for­ma­ții? Nu. Pentru că nu-i poți cere pre­sei – din principiu – să păstreze con­fi­den­­ți­­a­litatea. Guvernele tre­bu­ie să-și poar­­te singure de grijă (și să-și în­cu­­ie bine secretele); nu pre­sa trebu­ie să fa­­că asta.

A doua întrebare: de ce tocmai ser­­­­­verele americane au fost sparte? A­­­ces­ta mi se pare a fi nodul pro­ble­mei: pen­tru că-i frustrant să vezi că toc­­­­mai de­mocrațiile devin victimile pro­­pri­i­lor lor libertăți! De ce Wikileaks nu a „spart” secretele nu­­­­clea­re ale I­ra­nu­lui? De ce nu a in­­trat în tainele re­gi­mu­lui din Co­reea de Nord (și ar mai fi exemple dis­­po­ni­bile)? Cum se fa­­ce că toate a­ceste scur­geri de in­for­­ma­ții se pro­­­duc în so­cietățile des­chi­­­se – în timp ce re­gi­mu­rile-pro­ble­­mă ale pla­­netei scapă ne­vă­tă­ma­te? Nu es­te nor­mal, și nici co­rect.

A treia întrebare: aduc infor­ma­­ți­i­le de tip Wikileaks vreun cîș­tig pen­tru noi, cetățenii obișnuiți ai so­ci­­­e­tăților democratice? Nu. Din­co­lo de bîrfa politică inerentă, a­ces­te scur­­­­geri nu fac mediul politic in­­ter­na­­­­țional nici mai calm și nici mai pre­­­dictibil. Democrațiile sînt fra­gi­li­­­­za­te; parteneriatele dintre sta­te sînt pu­se în cumpănă; diplomația es­­­te da­tă peste cap. Vrem, nu vrem, de cî­teva mii de ani ideea de diplo­ma­­­ție es­te indisolubil legată de ideea de secret. Una fără alta nu se poa­­te.

A patra întrebare: am aflat astfel ce­va realmente important și pe ca­re nu îl știam? Iarăși, nu. Din­co­lo de des­crieri și aprecieri, mai spu­moa­se sau nu, Wikileaks n-a pro­dus reve­la­ții pentru cei ce ur­mă­resc, cît de cît atent, actualitatea in­ter­națională. Tre­buiau scurgeri de da­te de la Washington pentru a ști că statele a­rabe se tem de un Iran nu­­clearizat? Nici­decum. Chiar am aflat lucruri noi des­pre Ber­lus­co­ni, Sar­­­kozy sau Putin? Nici pe de­­pa­r­te. Tot ce am obținut este un supliment de bîr­­fă și ni­mic mai mult.

Și ultima în­tre­­ba­­re: cui fo­lo­seș­te a­­­­­­­ceas­tă scurgere de in­­­­formații? În nici un caz lumii oc­­­ci­den­­­­­­tale libere și nici de­­mo­cr­a­ți­i­lor. Nu nu­mai ad­­­mi­­­­nis­­­­­­­tra­ția SUA pier­­­­­­de, ci noi toți: de­­mo­cra­­­ți­i­le pierd cre­­­­­­di­bi­li­ta­­te în fa­­­ța al­to­­ra și în­­­cre­de­­re în ele în­­se­le.

Adrian CIOROIANU