Mătușa Ioana

A fost atît de frig noaptea trecută încît mătușa Ioana ar fi vrut să-și fi adus de la Galați pilota groasă, îndesată cu lînă, să și-o tragă pînă în dreptul frunții. Să își pună mîinile în dreptul feței ca să-i rămînă loc de aer și să le împreuneze, să-i audă sfînta rugăciunile. Să nu uite Vasile să dea de mîncare la animale, să-i vină mai repede copiii din Italia, să nu-i întîrzie pensia luna viitoare că iar nu i-au ajuns banii de medicamente și a întrerupt deja de două ori tratamentul. Dar mătușa Ioana n-are pilota la ea și dealul care pare că se scurge în Bahlui din spatele mitropoliei șerpuiește nemilos din ce în ce mai tare.

40, 30, 20. Cum orele pare că au înghețat în întunericul de afară, numerele de pe stîlpi au ajuns repere ale trecerii timpului. La stîlpul 40 îi era atît de frig încît a cerut de la un jandarm o pătură. La stîlpul 30 ploua atît de tare încît degeaba ținea cojocul în spinare – era prea ud ca să facă altceva decît s-o îngreuneze. Pînă la stîlpul 20 nu crezuse că există soare în spatele norilor care-au tocmai atunci s-au hotărît să spele miile de păcate încolonate spre baldachinul în care sfînta aștepta să le asculte.

La stîlpul 10, mătușa Ioana se întîlnește cu presa. O așteaptă o fată machiată, cu fața blîndă, care părea că vrea cu adevărat să înțeleagă prin ce a trecut. „A fost greu, mamaie?” Văzîndu-se cu microfonul în față, femeia și-a adus aminte toate rugile pe care noaptea trecută le-a înălțat Sfintei Parascheva, cînd credea că frigul, oboseala și inima or să o doboare. Atunci, mătușa și-a vărsat năduful cu sacul în microfon, ca la spovedanie. I-a spus fetei din față de Vasile, cum se roagă pentru el, bolnav cum nu l-a mai văzut, de dragostea neîmpărtășită pentru copii, de sărăcie, de viață grea, de nedreptate, de neputință. Vorbește de-o dragoste pe care o are pentru singurul lucru care îi dă speranțe – ziua de 14 octombrie și vizita la Iași. „Vi s-a împlinit vreo rugăciune?”, o întreabă o altă voce mieroasă. În fața ei, pe nesimțite, au răsărit alte șapte microfoane. „Cum să nu”, le spune mătușa, și nici nu știe de unde să înceapă. Cu recolta mănoasă de anul trecut, cînd cîmpurile au fost pustiite întîi de secetă, cu telefonul primit de ziua ei de la copii, care s-au jurat că nu mai vorbesc cu ea, cu stîrpirea bolii care-a dat în pui într-o iarnă de credea că n-o să mai aibă ce mînca. Mătușa și-a plecat fruntea, și-a făcut cruce și a lăsat microfoanele pentru a merge la baldachin, unde s-a rugat din nou.

Ajunsă acasă, l-a găsit pe Vasile cu ochii pierduți, uitîndu-se în gol spre televizor. Acolo rulau în calup imagini cu ea, cum își făcea cruce în fața camerelor, cum povestea de copiii plecați, iar pe burtieră umblau, cu litere de-o șchioapă – „avalanșă de babe la Iași”, „babele s-au pupat între ele crezînd că sînt moaște”, „iar au scos oasele la plimbare la Iași și vin țăranii să se închine la ele”. În platouri, deontologi din lumea bună a presei, unici deținători ai adevărului, vorbeau despre prostia și sărăcia românilor. În spatele televizorului, o icoană proaspăt ștearsă de praf cu Sfînta Parascheva, împodobită cu smocuri de busuioc. Mătușa Ioana zîmbește, își face cruce și-i mulțumește sfintei că i-a ascultat ruga. N-au mai văzut-o copiii de cinci ani și-ar fi vrut demult să le trimită poze, să o vadă cum întinerește mereu cînd merge la Iași.