Altfel de muzică

De o săptămînă ascult Mozart, și Vivaldi, și mai ales Wagner. Ni­­ciodată n-am gustat o felie în­trea­gă din muzica asta și, sincer să vă spun, emisiunea lui Iosif Sava mă călca pe nervi. Pentru că aș fi preferat oricînd un desen animat. În plus, posterul cu George Enes­cu din camera de că­min a unui prieten meloman mă fă­cea mereu să zîmbesc. Parcă era mai natural cel al colegului său de came­ră, cu An­dreea Bănică.

Dar acum o săptămînă mi s-a în­tîmplat ceva. L-am cunoscut pe Va­si­le Martinoiu. Am trăit unul dintre momentele rare în care dai de un om care pentru o clipă îți atinge viața și ți-o schimbă iremediabil. Are o voce puternică, vorbă sigură și mai ales, la cei 77 de ani, o doză de sinceritate pe care n-o găsești decît la vîrsta inconștientă a adolescenței. În două cărți mari a adunat toate concertele pe care le-a avut, cine, la ce dată, în ce oraș.

12 martie 1959. Era probabil o zi jilavă de primăvară, cînd Vasile Martinoiu debuta pe scena Tea­tru­lui de Operetă din Galați. Con­tele de Luna din „Tru­ba­du­rul” i s-a po­tri­vit ca o mănușă. Puternic și șar­­­mant, la fel m-a întîmpinat Va­si­­le Martinoiu, după 52 de ani, în casa sa din apropierea Operei Na­țio­nale. Vocea sa puternică umple încăperea cu povești din tinerețe, spune glume, ca și cum niciodată nu ar fi coborît de pe scenă.

Catastiful cu spectacole îi aju­tă memoria. „Citește aici…”, dă în­­dru­mări baritonul. 24 septembrie 1972. Era vremea în care un vînticel de toam­nă răscolea frunzele din Cen­tral Park. Atunci „New York Times” consemna: „Un român are rolul prin­cipal din O­pera «Rigoletto»”. „Rigoletto es­te cu siguranță unul din­tre ro­lu­rile cele mai importante în operă, dar asta nu a diminuat cu nimic con­tribuția fină a lui Vasile Mar­tinoiu, de ieri dimineață, la New York City Opera. Artistul român de 38 de ani și-a făcut debutul aici cu opera lui Verdi”. Așa și-a în­ce­put materia­lul jurnalistul pentru ca apoi să continue cu „este unul dintre cei mai buni baritoni de as­tăzi!” și că „are o voce mare pe care o folosește cu succes în rolurile sale”. „Vocea aces­tui bariton este fără cusur”, scria și „The Sun”.

Opera începe să se reumple cu oameni care, prinși de nebunia televizorului, încep să se căiască. Alții abia acum îi află magia. E iarna lui Vivaldi. Mai am trei anotimpuri și o iau de la capăt.

Andreea ARCHIP