Calificativul FB

Am intrat pe Facebook astăzi, dar nu din prima. Nu intru în fi­e­ca­re zi, decît cînd îmi spune un prie­ten că m-a „tăgguit” cineva sau că mi-a comentat poza. „Cine naiba e Mar­cel Roxana?”, m-a întrebat mirat peste măsură într-o seară în metrou, în timp ce cu bețigașul subțirel um­bla delicat pe ecranul telefonului. Ha­bar n-am cine e Roxana Marcel, prin urmare, am avut un motiv întemeiat să intru a doua zi. M-am edificat: este soția unui fost coleg de ge­nerală. Am un cerc larg de cu­no­știn­țe cu care nu m-am văzut în via­ța mea, nu le cunosc după nume, dar sîn­tem „friends”.

Nu sînt dependentă de Face­book și o pot demonstra spunîndu-vă că în momentul în care văd „FB” într-o propoziție mă gîndesc prima dată la calificativul „Foarte bine” dat elevilor de I – IV la școală. Sînt no­vi­ce, dar pe punctul de a lua vi­ru­sul. Cam tîrziu ce-i drept. Sînt scumpă la like-uri și foarte rar scriu ceva pe wall-ul meu, aproape niciodată pe al altuia. Dau fuguța pe tastatură cînd prietena mea mă anunță că vreo cu­noștință pe care, de comun acord o disprețuim și-a încărcat poze. „Nu-i așa că s-a făcut o pițipoancă?”. Ne hlizim și știm amîndouă că locul ei ar fi pe „Hi5”, nu pe FB. Pe vechea rețea au rămas cei care apar frecv­ent pe pitzipoancă.org sau cei care țin neapărat să arate că au fost frumoși odată, mai exact, la nuntă.

Despre Twitter nu știu nimic, dar am înțeles că e pentru hipster-ii care citesc „Tataia” și au 15 ani ne­îm­pliniți. Așa că eu rămân la Face­book pînă cînd mă vor convinge pri­etenii că voi fi pusă mai bine în va­loare de vreo altă rețea de so­ci­a­li­zare. Apropo, ați văzut filmul? O persoană în a cărui discernămînt am mare încredere mi-a spus că e o ma­re porcărie, că în el joacă și Justin Timberlake care are o voce de „Sexy back”. O altă persoană pentru care sînt în stare să bag mîna în foc spune că e un film bine realizat, că „merge”. Fără a-mi dori să-l văd, știu sigur că a fost un film bazat pe principiul „bate fierul cît e cald”, a cărui menire a fost să facă bani, mulți bani. Despre asta e FB pînă la ur­mă. Și despre cum să te uiți în curtea al­to­ra cu nerușinare, să bagi capul pe geamul unei case, știind sigur că nu te vede nimeni, dar și să te dezbraci în văzul lumii, sperînd să te vadă doar cine vrei tu. Cred că nouă, ro­mâ­ni­lor, ni se potrivește foarte bine ge­nul ăsta de „socializare”. Nu am învățat încă să văd cîți prieteni am pe FB, dar sigur infinit mai mulți decît în realitate.

Ca să fiu sinceră, intru pe Face­book la fel ca în mall, cu bani pu­țini în buzunar, gata să mă uit în toa­te vitrinele posibile, dar și să arunc cu cardul atunci cînd văd ceva ce-mi place maxim. Nu sunt dependentă încă și asta e FB.

Andreea ARCHIP