De la o vîrstă

Îi plăcea să vorbească. Mereu des­pre ceilalți, și mereu începînd cu „i-auzi, domnule”. Simpatică și cu un simț al umorului pe care pu­ți­ni puteau să-l urmărească, Buna Vica, era una dintre cele mai in­co­mode persoane de pe stradă. Și as­ta pentru că mereu știa mai mul­te decît oricine. Un buletin de știri.

Da­că ar fi locuit la oraș, cu siguran­ță ar fi purtat pălărie, și-ar fi întins bi­ne cremele pe față și ar fi putut să primească lesne apelativul „doam­nă”. Nu și în satul în care a copilă­rit, s-a măritat și unde probabil o s-o și pomenească nepoții.

Avea pînă în 50 de ani cînd am cunoscut-o, dar părea de 80. Nici nu conta pentru noi, țîncii care aruncam mingea peste gard, exact în lanul de cartofi. Pentru noi era „o babă”, încă una printre multele care-și pri­meau cu răutate apelativul, imediat după 40 de ani.

Și toate își urmau destinul, fără să crîcnească. De altfel, începea ma­tu­ri­zarea lor precoce imediat după ce hotărau să-și acopere capul cu bas­ma. Basmaua aia le îmbătrînea în ochii lumii și le așeza la locul lor de gura satului.

Elena Pagu este însă o doam­nă. Una de 83 de ani. Și așa cum Buna Vica pleca înainte să se lumineze de ziuă, cu sapa în spate, la prășit, la fel și doamna Elena se îmbracă în tra­ining și pleacă în parc la alergat. E campioană europeană la categoria ei de vîrstă. Puștimea care o ve­de o admiră, Iolanda Balaș o dă ca exe­m­plu.

Și nu rujul o face doamnă, nici că refuză să-și limiteze viața doar la „cres­cut nepoți”, oricît de ono­ra­bi­­­lă este ocupația asta. A contri­bu­it și orașul, dar mai ales felul în care se simte. Bătrînii pentru noi sînt doriți doar ca baby-sitter și atunci lumea e dispusă, proverbic, și să dea bani pe ei. Cînd îi vedem în autobuz, în aglo­merație, ne întrebam „n-au ce fa­ce acasă?”, cînd ne ocupă bănci­le din parc avem o certitudine: „n-au ce face acasă!”. De fiecare dată, conclu­zia este ca de la o vîrstă lumea lar­gă se închide și universul se în­gus­tea­ză la dimensiunea lui „acasă”. A­colo le e locul. 2012 este Anul European al Îmbătrînirii Active. E un concept politically correct, în sti­lul celor europene, dar un bun pri­lej să ne gîndim cîți domni și doamne cu­noaștem și pe cîți i-am înjurat în se­­cret făcîndu-i „boșorogi”.

O doamnă din SUA s-a că­să­to­rit săptămîna trecută la 100 de ani. E­vi­dent, asta e situația extremă. Tot ex­trem e că noi ne îngropăm seniorii la 60 de ani. Și mi-e greu să găsesc și alte cuvinte mai elegante cu pri­vi­re la „bătrînii”, „octogenarii”, „mo­șii” noștri. Nici limba română n-a fost mai bună cu ei.

Andreea ARCHIP