În Europa tuturor

În fața Comisiei Europene au înflorit cireșii. Străzile Bruxelles-u­lui se lasă măturate de cîteva ra­fa­le de vînt și spălate de cîțiva stropi de ploaie, cu toate că nu are nici de ce să le măture, nici să le spele. Totul e impecabil. De la costumele pe care le poartă alunecînd pe străzi angaja­ții care trăiesc în cele 40 de clădiri ale instituțiilor europene, pînă la construcțiile șic, perfecte, în a căror mar­mură te vezi ca într-o oglindă. Și nu se aude nimic. Nu claxonează nici o mașină, nici un om nu vorbește mai tare la Blackberry și nimeni nu as­cul­tă muzică la vreun parter de bloc, nimeni nu iese la geam curios, ni­meni nu se holbează la tine, nimeni nu judecă. Și tăcerea așteaptă să se întîmple ceva.

Și totuși, au și ei problemele lor. La cina de seară, cu bucate alese și greu de pronunțat, este identificată o problemă: nu sînt indicații foarte precise despre direcții la metrou, așa că e foarte ușor să o iei în di­recția opusă. Toată lumea e de acord, e loc de îmbunătățire. Alte ambiții nu pa­re să aibă perfectul Bruxelles, decît să rămînă așa cum e. Seara, străzile se însuflețesc, dar nu foarte tare, cît să nu deranjeze. În Grande Place, un grup de copii face o horă și pare să se distreze la culme. Fără să fie su­fo­cate de turiști, clădirile im­pu­n­ă­toa­re par a fi castele făcute din nisip ud de o mînă divină. De altfel, ni­meni nu pare să mai facă altceva în capitala Europei decît politici. La ora 12.00, în fiecare zi, la Comisia Eu­ropeană se organizează un briefing pentru presă. Li se prezintă agenda, li se povestește despre politicile și ajutorul oferit statelor aflate în conflict. Și preocuparea intensă de a pă­trunde în problemele lumii ade­vă­rate, de peste gardul capitalei, sea­mă­nă pe undeva cu pofta unui sărac flă­mînd de a gusta trufe. 800 de jurnaliști sînt acreditați la instituțiile europene din Bruxelles. Nu degeaba, încă de la aeroport ți se spune „Welcome to Europe”.

Într-un geam al unei case este agățat steagul României, iar pe un alt balcon, cîteva străzi mai încolo, cel al Italiei. La fiecare colț de stra­dă se aude o limbă diferită ca să ți se confirme că orașul ăsta poate fi și al tău, la fel de bine cum este al belgienilor. Potrivit unor statistici neoficiale, se pare că românii re­pre­zin­tă populația cea mai numeroasă de muncitori într-una dintre clădirile din sticlă ale Uniunii. Nu se des­con­spiră, vorbesc o engleză perfectă și par de-ai locului. Nici nu ai cum să vorbești română cînd ești înconjurat de atîtea alte nații, n-ar fi politicos.

Cert este că atunci cînd ajungi la Bruxelles, nu-ți mai dorești altceva. Și parcă e mai bine să-ți rămînă ceva de dorit.

Andreea ARCHIP