O oră la terasă

Nu există loc mai frumos pe lu­mea asta decît acolo unde zvîcnește Ro­mâ­nia, unde culorile se amestecă în ver­de cucurbitaceu, roșu tomată și gal­ben păstaie. Unde cîntecele au a­ce­leași refrenuri: un leu cinci le­gă­tu­ri sau țigări, țigări, țigări!

Așa cum doa­mnele dau o raită prin mall pentru îmbogățirea garderobei, ochind cu ne­saț cele mai drăguțe ținute, eu merg în pia­ță cu același entuziasm pentru a a­lege cele mai bune fructe și le­gu­me. E chemarea pămîntului poate, nu stau să-mi explic prea bine. Dar nu e­xis­tă loc în care să-mi placă mai mult să merg de­cît printre tarabele în care se a­mes­tecă roșiile grecești cu cele de Fo­c­șa­ni și Dăbuleniul e traducerea pen­tru Turcia.

Îmi place să privesc oamenii ca­re își umplu sacoșele de un leu cu car­to­fi amestecați cu pământ, ca să pară mai românești, roșiile moțate, caisele cu contur verde, semn că au fost cu­le­se prea devreme. Și după ce au a­les cea mai ochioasă bucată de telemea și cele mai fragede cepe, nu se poate să nu te oprești la umbreluțele roșii, sub care dorm niște scaune de plastic. Din cînd în cînd, la o rafală de vânt, fu­mul de la grătare învăluie terasa î­ntr-un efect ca de scenă, pe care pufăie din cînd în cînd o umbră de abur. A­bu­rin­de sînt și sticlele de bere, de două ori jumătate mai ieftine decît în Cen­trul Vechi.

Un domn cu mustață și-a găsit cea mai la soare masă, stă gînditor și par­că toți norii negri i s-au așezat pe u­me­ri. În colțul celălalt, o familie tî­nă­ră se confruntă cu un carton întreg cu mici. Doamna înfige scobitoarea, ri­dică micul și chiar înainte să guste, în­chide ochii ca în vreo reclamă la cio­colată. Sînt serioși și par stînje­ni­ți de prezența doamnei care adună res­turile ca în fața unui somelier. Te­ra­sa de la Obor este pentru ei o mare ie­și­re în oraș. Rujată, cu ochelari lungu­ieți de soare și unghiile roșii, o al­tă doamnă își centrează sticla de Skol pe masa pe care mai că o ridică vîn­tul și soarbe cu înghițituri mici. Nu se gră­bește nicăieri.

Și pentru mine timpul se oprește în loc la terasa din Obor. Nu există me­taforă mai bună a timpului mereu în­vingător ca rapiditatea cu care se schim­bă clienții de la mese.

Andreea ARCHIP