Poem romantic și-o plăcintă

Sînt oameni care nu pot scăpa de obiceiul întrebărilor despre starea vre­mii. Și nu cred c-or scăpa vreo­da­tă. E în firescul lor să știe, înainte să te întrebe lucruri cu-adevărat im­por­tante, cîte grade sînt la tine în cartier și cam pe unde e soarele la ora aia. Dacă e în raza ta vizuală, poți să-i mulțumești destinului, iaca ce vreme bună e, ce-ți mai trebuie altceva?

Mama e unul dintre acei oa­meni. Ori de cîte ori vorbim la telefon, mă pune la curent cu prognoza:  „Vai, mamă, troienele-s cît vișinul din fața blocului, dacă-l mai ții tu minte. Și viscol de nu-ți vine nici să te uiți pe geam, că te ia pe șira spinării. Și-am pierdut și motanul ieri prin zăpadă, ce ne-om face acuma, că el mînca toată ziua, cine i-o fi dînd și lui ceva să-nghită?”. Ca și cum n-am avea alte treburi mai importante de discutat, vrea s-o pun la punct cu ce alt­ce­va decît o scurtă rubrică meteo. „E cald? Cam câte grade, așa?”, de zici că acum și-aruncă valiza în cala avi­o­nului și vrea să știe ori își ia fular de lînă, ori o eșarfă din mătase. Dacă află aceste răspunsuri vitale pentru un om care rar iese din casă, dar știe mai bine decît Romica Jurcă dacă și cum ninge la Timișoara, poate trece la capitolul „meniul zilei”. Un subiect oricînd pe placul ei.

Eram în pauza de prînz când m-am gîndit s-o sun pentru cîteva mi­nu­te. Ea tocmai ce gătise un borș de găină și ah!, ce-ar mai fi făcut și-o plăcintă cu mere, și-un ostropel, poa­te vine și motanul acasă, să aibă ce să-i pună sub nas netrebnicului. Îi dă boabe pentru pisici emancipate, dar poate o bucățică de carne ar face mî­ța să uite c-au pier­dut-o prin zăpadă. Da´ eu ce mănînc? Îmi fac și eu, ca oamenii, ceva de pus pe masă? Da´ ăia cum mănîncă, mai sărat, mai condimentat? Trecem razant și la capitolele „rude” și „cunoștințe” și ne putem spune de-acum „la reve­de­re” împăcate, am aflat numai treburi importante. La masa la care stau să înghit niște tăieței chinezești s-a­șa­ză cineva. Am companie, bine că nu înțelege omul ce spun, că i-ar ploua și lui în gură de la atîta ostropel. Po­ves­tesc cu mama în continuare: mi-ar trimite niște zacuscă, dar cum să facă, cine cară de la Vaslui în Dubai zacuscă? O să întrebe la Poștă și-mi spune data viitoare. Colegul meu la masa de prînz prinde curaj și mă în­trea­bă în engleză: „Ce limbă e asta? Sună ca o poezie romantică. Au fost cele mai frumoase sunete pe care le-am auzit”. Poem romantic și-o plă­cintă.

de Ionela SĂVESCU, senior editor Opinia Studențească