Rămași sănătoși

Dispensarul era înconjurat frumos de mai mulți meri care dădeau startul la sărit gardul exact cînd ne întorceam la școală, toamna. Atunci, diminețile ne zgribuleam și la prînz rămîneam în tricou, păcăliți de un soa­re rătăcit din luna lui cuptor. A­veam mere și acasă, dar dorința de a fi măcar o dată „hoț” ne domina pe toți. Ne lăsam ghiozdanele în drum și ne luam mere pe care le rodeam nespălate pînă ajungeam acasă. Ni­meni nu ne-a alungat vreodată sau măcar să ne arate vreun pumn ame­nin­țător de pe geam. Ba cred că și poarta era deschisă. Dar știam că în dis­pensar poate cineva oricînd să dea o perdea la o parte și să vadă ho­ții. Apoi, tot la dispensar ne-am făcut pregătirea pentru sanitarii pricepuți, deranjați din cînd în cînd de cîte-o bătrînică venită la vreun control, cu cîte-o sarsana cu ouă, semn de recunoștință pentru halatele albe.

De mult însă nu mi-a mai zburat gîndul la micul dispensar la care medicii se schimbau la săptămînă, singurele statornice fiind asistente­le care erau din comună. Orice s-ar fi întîmplat, știam că în zece minute ajungeam la o asistentă care mai me­reu avea o „pastelă” la îndemînă. Nu am văzut însă nimic mai trist în această săptămînă decît felia crudă de viață dintr-un mic spital de nu știu unde, de care a mai rămas doar secția paliativă. 12 bolnavi incura­bili au rămas într-un spital gol, fără sal­te­le, mîncare sau grija vreunui doctor.

>De fapt, au mai rămas cîteva asis­tente care veneau să aibă grijă de ei cu toate că erau deja șomere. Pri­meau de mîncare de la oamenii din apro­pie­re, iar camerele de filmat pă­trun­deau indiscret să arate cît de mult rău poate face reforma sanitară. „Fil­ma­ți-o cum trage să moară”, a căzut ca un trăsnet replica plină de zel a unui bolnav, în timp ce camera se apro­pia de patul unei femei, înfofolită în­tr-o pătură. Nu zic că n-ar fi existat doctori care aveau pacienți doar pe hîrtie și trăgeau de existența unui spi­tal de care nu mai ră­mă­se­se­ră decît pereții. Nu zic că n-ar fi fost secții cu cinci doctori și doar un pacient, dar o mică investigație i-ar fi scutit de o durere în plus pe cei care oricum „tră­geau să moară” pe patul unui spital.

Trec peste exagerările pentru ra­ting cum că anumiți bolnavi ar fi murit doar pentru că n-au mai ajuns pînă la spital, pe-al lor transfor­mîn­du-l în nimic. Nimeni nu cred că poate să spună cu adevărat ce s-a în­tîm­plat, dar tot nu înțeleg de ce ni­meni nu s-a gîndit că reforma nu se face tăind de pe-o listă instituții, de parcă ele n-ar fi fost făcute pentru oameni. E trist. Și atunci mi-am dat seama cum, dacă și dispensarul nos­tru și-ar fi închis vreodată porțile a­tunci nimeni n-ar mai fi furat mere.

Andreea ARCHIP