România, o casă a poporului

România mea e frumoasă și așa, știr­bă. N-o mai văd de multă vreme în alb și negru, nu mai are legătură cu au­­tostrăzile care oricum nu se mai toar­­nă, nici cu Miron Cozma, la fel cum nu e așa de obositoare cum vrea să o facă să pară Mircea Badea sea­ră de seară. N-am câștigat la Loto și nici primă n-am primit, nu am mașină de serviciu, nici casă și nici vreo speranță că voi avea una înainte de 50 de ani. Și totuși, am învățat să o văd cu in­dul­gență, ca o profesoară pe elevul din ultima bancă, venit la școală fără caiet, a treia oară la rând.

De unde am căpătat eu bucuria asta de a mă simți acasă și într-o țară în care căldura costă cât tot salariul? M-a învățat un portughez. M-a între­bat ce i-aș recomanda să vadă în Bu­curești, de-o fi să vină vreodată. I-am îngăimat un „nu știu” rușinat, su­gerându-i să-și caute o altă destina­ție, de parcă Centrul Vechi n-ar a­ră­ta ca unul aproape european, de parcă de Mu­zeul Satului nu s-ar fi minunat stră­inii și Casa Poporului n-ar fi la fel de impresionantă în realitate ca în cărțile de istorie. M-am gândit mai bine: nu mi-e rușine nici cu Bucu­reștiul ruginit la periferie, nici cu co­zile de la Muzeul Antipa, nici cu Arcul de Triumf sau cu străduțele ca niște bijuterii ce străpung Ki­se­leff-ul.

Nu plec capul în jos nici când vine vorba de Ministrul blond al Tu­ris­mului care a îmbuibat cana­le­le străine cu reclame scumpe. Poate fap­­tul că un străin nu știe unde e Bucu­reș­tiul pe harta lumii e deopotrivă și vina noastră. Iubesc la nebunie sa­te­le care își scot recolta la poartă, în câ­te­va coșuri de nuiele, poate-poate au oră­șenii care trec cu mașina poftă de ceva eco. Îmi plac și micii și e pi­to­resc să mergi cu trenul rapid, cătinel ca o mocăniță.

>Îmi place magiunul de Topo­lo­ve­ni și apa Borsec, fără să mă duc la ma­ga­zin chitită să cumpăr doar produse românești, dintr-o poftă de pa­trioa­tă tîrzie. Am emoții când văd că profesorii români predau pe la cele mai tari universități din clasamentul Shanghai, elevi care dau clasă la IT și matematică asiaticilor sau șefi de la Microsoft care se laudă cu angajații români ieșiți de pe băncile unei școli cu 50% picați la Bac. M-am bu­curat și când am auzit de românii care fac roditoare câmpurile spanioli­lor și nu le-au furat din case sau când l-am cunoscut pe francezul Phi­li­ppe Guilet care a făcut din meșteșu­guri­le românești obiectul unei colecții haute-couture care va defila la Pa­lais Royale din Paris.

Nu mă supăr când străinii fac re­por­taje despre cerșetorii, drogații, or­fanii noștri, când nouă ni se par su­biecte răsuflate. Nici pe cei care vin și fură de sub nasul nostru idei de afaceri. Primitivismul păstrat ca în­tr-un cufăr de zestre la țară ne aduce tu­riști care stau pe întuneric de dra­gul veșniciei de la sat, în timp ce noi nu știm ce avion să luăm pentru a pleca în locuri exotice.

Oricum, România n-are forme de relief, nici mare și deltă, ci oameni, așa că de mâine o putem muta și în Mozambic.

Andreea ARCHIP