Unde e prima doamnă

Nu a făcut vreun sincron pe „Mociriță cu trifoi” la unul din Re­velioanele de după 1980, la care se uita tot poporul. Nici nu a defilat alături de Botezatu la vreo pre­zentare de modă caritabilă. Și to­tuși, la fiecare 23 august ridica pio­nieri în brațe, prelua inițiativa, era prezentă. Elena Ceaușescu ră­mî­ne femeia de fier, prima doamnă care nu s-a lăsat mai prejos, a vrut să arate că are și ea un rol, și nu doar acela de a sta în umbra băr­ba­tului și a-l ține de mînă cînd îi este greu. De atunci tăcere.

De­mo­crația nu le-a făcut pe pri­mele doamne să fie puse în pri­mul rînd. Discrete fără motiv, a­proa­­pe inexistente, primele doam­­­­ne și-au luat în serios rolul de ma­mă, so­ție și atît. Nu-mi a­min­tesc să le fi a­u­zit vreodată spunînd ce­va. Pe lîn­gă a sta frumos alăt­uri de băr­ba­ții lor, cred că s-ar mai găsi ceva de fă­cut. Copiii nu fac sport, stau în fața calculatorului, femeile sînt bă­tu­te de soții lor că așa se cuvine la noi, fetele își în­cep viața sexuală îna­in­te de a ajun­ge să citească Lu­cea­fă­rul. Parcă ar avea ceva de făcut pe-aici.

Avem cîte ceva de învățat de la Michelle Obama. „Dansul ma­mei” la Late Night cu Jimmy Fal­lon a demonstrat de ce o iu­beș­te Barack, că știe să se miște des­tul de languros, are simțul umo­ru­lui. Știe să se folosească de toa­te calitățile. A umblat prin toa­tă ța­ra ca să atragă atenția asupra u­nei probleme care transformă SUA într-o bombă calorică. A vorbit cu grăsuții, i-a ținut de mînă pe o­bezi, i-a învățat pe copiii din grădinițe di­ferența dintre cartof și roșie.

Noi o avem pe Elena U­drea, care încearcă să se lepede de ima­ginea de bombă sexy, nu poate fi sub nici o formă apropiată de sta­tutul de gospodină. Mai este Eca­terina Andronescu, nes­chim­bată, sobră, veșnica ministru al educației sau rector, oarecum de modă veche, a știut să-și facă un drum în politică, printre bărbați scorțoși, arțăgoși, prea mîndri. Dar niciuna dintre ele nu ar putea să scoată lumea în stradă ca să schim­be lucruri, n-ar putea ține o emisiune de unele singure. Dar mi-aș dori să le văd dansînd totuși ca la Harlem Shake.

Îmi place să mi se deschidă ușa, să fiu lăsată să intru prima în autobuz, să mi se mai achite din cînd în cînd nota de plată. Să pri­mesc flori și complimente. Iu­besc să stau pe picioarele mele, să-mi do­resc și să pot.

Rolurile sunt îm­părțite de la natură. Dar dacă e să ne gîndim de ce nu prea merg lu­crurile la noi, ar fi bine să nu­mă­răm și femeile din politică.

Andreea ARCHIP