Așa cum ar veni

Cum ar veni, la o adică să ai ce mînca și să mori de foame. Să-ți stea colțucul de pîine pe lîngă nas, așa sec și fără miros cum o fi și tu să-l calci cu piciorul, auzindu-l cum se zdrobește sub talpă și urlînd în continuare de poftă.

Cam ca o damă care umblă-n niște ru­fării peticite cu toate că îi e plin gar­d­e­robul de mătăsuri care se învăluie în fel și chip și poartă parfum de trandafir. Dar ea își acoperă trupul cu boarfe care-ți în­torc nasul c-o apăsare tare de mosc și se des­fășoară pe dînsa ca un sac, de dragul a­coperirii trupului golaș și-atît. La o a­di­că, pentru că sacii nu mai trebuie călcați, iar mătăsurile se amestecă-ntre ele, se-nvălmășesc și fac cute greu de netezit.

Sau, iată, ca un artist care are și vop­se­le, și perii lungi și moi, și uleiuri parfumate care alunecă pe pînze tandru. Și pînzele-s din belșug, numai că șade pe e­le praful, pentru că monsieur își caută da­rul spiritual pe undeva, se simte vexat de existența însăși și ideile-i curg, dar vopseaua nu. Cum ar veni, la o adică, pentru că nu așa, că­ti­nel și așezat, ci deodată și fulgerător se-ntîm­plă binele. Dintr-un belșug su­fle­tesc trîntit, din senin, de zei în creștet.

Parc-așa și nu altminteri îi șade și ță­rii noastre cu colțucul de pîine sub bot, îm­brăcată în rufării și cu acuarelele în ca­binetul de artist. Deloc boem, să nu vă-nchipuiți că de undeva arătăm ca niște hippie al naibii de fericiți, care tră­iesc din puțin, de dragul existenței colo­ra­te. Nu stăm cu drumurile sparte că ni-s dragi, ori cu foamea-n gît și punga plină ca să strîngem cureaua. Centura ne-o strîng mereu alții, drumurile se sparg și se netezesc ca mătasea necălcată a cu­coa­nei, dar la noi, cum ar veni, n-ajunge ni­cio­dată miezul de pîine. Nici nu știm, mulți dintre noi, că el există sau din ce-i făcut. Din banii Europei, ai lumii, din vopsele colorate, poate. Cum ar veni, la o adică, binele este. Dar la noi nu mai vine.