Fără praf pe umeri

Tata e de-un optimism bolnav. Cînd are chef e și naiv, numai să nu-l calci pe buletin. Să nu-i spui „mai a­min­teș­te-ți cîți ani ai, bătrîne” nici în glumă și să nu-l crezi îndepărtat de mintea nici u­nuia dintre ’ăi mai tineri de pe stradă. E drept, nu l-au încărunțit încă anii și mă-ntrece la pas mereu, dar nu de asta ți­ne să nu-l îmbătrînească nimeni.

Urăște vorba asta, „tinerii din ziua de azi”. „Mi se face rău de la ea, mă crezi?”, mi-a spus odată. Și-l cred, fi­ind­că se schimonosește cînd o aude, parcă l-ar măscări cineva pe el. Copiii nu-s, pentru dînsul, nici „de ăștia” nici „de ăilalți”. Sîntem copii cum a fost și el, n­u­mai că avem alte jucării și le plimbă altfel pe sub ochi. Se întreabă totuși cum de, cu toate că păpușile au tot mai pu­ți­ne șnururi și tot mai multe circuite și bu­toane, părem a ne fi născut cu ele de gît. El le-nvață încet, uneori le desface să va­dă de ce merg așa și altfel nu, alteori le face să meargă altminteri. Atunci mi­e mi-e teamă și nici frica asta nu mi-o pricepe. De ce, înconjurați de mici de-a­tî­tea „minuni” pe care el le află abia a­cum, ne sperie sau ne lasă reci de­de­sub­­turile lucrurilor? De ce, la o a­di­că, în vre­­mea asta a curiozităților, noi pă­rem a fi prea puțin curioși?

Îmi spune c-a înțeles, în schimb, că „unu’ și cu unu nu mai fac musai doi”. Că ne-am făurit de la tastatură mai mul­te lumi decît își poate el imagina. Dar încă mai crede în cuvîntul „prieten”, în blîndețea și-n tăișurile lui, ca-ntr-o lege de nestrămutat. Însă, ce-i drept, el nu s-a logat niciodată pe Facebook.

Tata nu vrea să-i spui că e bătrîn fi­indcă, în nevinovăția cutezătoare a gîn­du­rilor lui, și-a uitat, pe rînd, nostalgii­le cu gust de mămăligă și lapte nefiert. Nu vrea să creadă că tinerețea lui ar fi avut acum cu totul alte culori, ci doar s-ar fi amestecat altfel. Nu vrea fiindcă sim­te că dacă lumea n-ar fi ajuns așa a­tît de repede, el ar fi fost acum mai tî­năr decît este.