Înainte, pe bîjbîite

Să-și facă unul din voi curaj să pri­vească pe umărul stîng. Sau pe drep­tul. Sau pe creștet. Pe gene. Pe ceas.

Purtăm pe mîini cadrane chioare de somn, cu brățări argintii în­ghe­ța­te de-un frig care înoată în sîngele de dedesubt. Ne cumpărăm timp de prin­tre chilipiruri și muierea pră­vă­lia­șului ni-l învelește în pungi de plas­tic c-o dungă de lipici îndoielnic. Ca să nu-l mai scuipe să-l ștear­gă de praf ni-l întinde de-a-ndoaselea, sufocînd minutarul cu butucul ei de mînă.

Citim în oglindă, pe vîrfurile ne­gre ale genelor, căutături obosite. Nu-i chip de somn, iar pe ceas timpul e putred, s-a stricat. A prins o mîz­­gă buraticie și ne-au crescut și nouă flori pe pleoape, de mucegai. A­tît am tras de el, atît l-am alungit ca pe-o gumă fără gust că acum tra­ge el de noi. Și ne dor toate, ne pocnesc în­che­ieturile, zbîrnîie șira spi­nării, se încleștează de mușchi o frică de moarte, urîtul de „prea tîrziu”.

Ne arde creștetul. Cuprinși de-o febră rece, strîngem în pumni ceasul. Tifosul ăsta ticălos ne apucă de ge­ne, ne amînă și ne vinde un timp min­cinos, unul în care nu sîntem nici morți nici vii, nici ajunși nici porniți de-acasă. Undeva la răs­cru­ce, într-un purgatoriu cu secundare-n loc de draci și heruvimi cu aripi gă­urite, care se strîng ca o curea în ju­rul mîinii. Și ăștia-și schimbă locul de pe-un umăr pe altul, în rîs.

Rîdem și noi la benghiul hîd pe ca­re ni-l lasă toate astea pe trup. Pe stîngul, pe dreptul, pe creștet. Rî­dem pînă ni se-ntind genele și ceasul flirtează cu ele, hoțul. Și toata sclero­za asta care se răspîndește-n noi face cît o floare de mucegai, cît un ceas șarlatan care ne amăgește cu ace ba lungi, ba scurte, ne fură cu cîte-un „mai tîrziu”. Să-și facă unul din voi curaj să-l spargă.