Loterie de butuci

„Băi, om bun, tu te-ai prostit, cre’că!”, urlă baba cu scrîșnet de dinți în mijlocul străzii. „Aah, că toți ne-am pros­tit, femeie, nu vezi copchiii ăș­tia?!”, îi răspunde cu precipitații băr­­batul, întinzînd mîinile ca niște a­ripi de gîscă nervoasă. Copchiii pes­­te tot, plină Piața Unirii de ei și de po­rumbei cu capetele înclinate a ne­du­me­­ri­re.

Nu știu de ce li s-au aprins limbi­le în miez de zi și de oraș, nici unul din copchii nu cred c-au priceput. Dar oa­­re chiar așa-i, ne-am prostit? Poate de la prea multă carte. Nu. De la bani. Poate. Nepăsare, lîncezeală, scîrbe, fleacuri, mofturi. Da, da, da! Poate fi­indcă ne-au întrecut știința și telefoanele deștepte. Nu. Rămăseserăm de mult în urma lor, dar am știut să mer­­gem pe lîngă ele, adesea mai mult tru­­fași decît umili, ca să ne con­vin­gem că noi le controlăm.

Mucegăim, încet și fără su­fe­rin­ță. Dar putregaiul de sub țestele noas­tre tari n-a crescut acolo fiindcă ne-au hipnotizat tabletele lu’ măr muș­cat ori alunecările elegante pe e­cra­nele tac­tile ale telefoanelor. Am prins ciu­­perci la creier fiindcă l-am lăsat să se jilăvească, cărțile-au început să ne pu­tă a vechi și ni s-au betegit prin­cipiile. Dacă ne-a ajuns din urmă a­po­calipsa minții, nu-i din cauză că mer­­ge prea bine tehnologia, ci fi­ind­că ne ridicăm de pe băncile școlii bu­curoși că ora nu s-a făcut, adormiți, pleoș­tiți. Cu gadget-urile jucăm în fi­ecare zi la o loterie care ne poate du­ce-n faliment intelectual sau, dimpotrivă, ne poate înavuți peste mă­sură. Atît, numai, să știm cît să pa­ri­em. Să nu ne lăsăm furați pe față de-un sistem de operare, să ne-aprindem privirile mai des decît LED-ul de la laptop. Să nu uităm că există undeva în butucul ăla de cap pe ca­re-l purtăm pe umeri, așa vechi și demodat cum o fi el, o aplicație care ne ține treji și curioși tot timpul. Pe aia ar trebui să ne-amintim să o lăsăm deschisă.